De ce nu iubim scriitorii...
Mircea Cărtărescu – Frumoasele străine, Ed.Humanitas, 2010.
Marţi, 29 iunie 2010, la orele 14, în sala Eminescu a Bibliotecii V.A.Urechia, Galaţiul l-a avut oaspete pe Mircea Cărtărescu... Întâlnirea a decurs sub forma unui dialog, în care, indirect, au fost prezentate şi cele două noutăţi editoriale purtând semnătura lui Cărtărescu: volumul de poezie „Nimic” şi „Frumoasele străine”, aceasta din urmă fiind o carte alcătuită din trei proze care, în linii mari, prezintă scriitorii noştri mai mult sau mai puţin fiţoşi, scriitorii de toate zilele... Poate mai puţin în „Antrax”, primul text, dar numai aparent... În capitolul 12 al textului ce dă şi numele cărţii găsim scrise următoarele: „Lumea literară a fost întotdeauna la fel şi va rămâne la fel întotdeauna. De obicei, teatrele sunt exemplele clasice de „cuiburi de vipere”, dar actorii, oricât s-at bârfi şi invidia unii pe alţii, n-o pot face în public. Scriitorii au însă ziarele şi revistele la dispoziţie, iar bătăliile lor sunt amplificate prin ele la dimensiuni mai totdeauna groteşti. Regula principală care domină toată această acumulare de uri, adversităţi, poliţe plătite şi dispreţ ar putea suna cam aşa: în lumea literară ţi se iartă până la urmă orice: lipsa de talent, ticăloşia, ipocrizia, laşitatea. Ele sunt socotite păcate omeneşti şi sunt privite cu toleranţă. Ceea ce nu ţi se iartă niciodată, cu nici un preţ, este succesul.” (p.112) Capitolul devine o meditaţie asupra „scriitorului de succes” şi a mustrărilor sale de conştiinţă, a sentimentului adânc de vinovăţie vizavi de scriitorii care n-au fost, în acest caz, invitaţi să plece pe meleaguri galice; meditaţie dar şi mic îndreptar pentru tinerii scriitori, după cum observăm şi la începutul capitolului al 15-lea ( p.127): „În lumea literară nu contează ce eşti sau ce faci, ci felul în care apari în ochii altora. Iar această imagine, de cele mai multe ori grotescă, mai întotdeauna falsă şi cu certitudine simplistă, ţi-e fabricată, cu migală, de prieteni şi de adversari, de-a lungul unei convieţuiri de-o viaţă. Mediocrii sunt marii câştigători la capitolul imagine. Dacă auzi despre un scriitor numai lucruri bune, dacă vezi că e iubit de toţi ca un frate, poţi fi sigur că de el nu-i e frică nimănui, că fiecăruia îi dă mâna să fie generos cu el, pentru că oricum nu contează. Confraţii nu-şi permit niciodată să-i laude pe cei mai buni decât ei, sau măcar pe egali...”
Aşadar, în primul şi în primul rând, „Frumoasele străine” este o carte despre „de ce nu iubim/ nu se iubesc între ei/ scriitorii.” Pardon, de ce nu se iubesc îndeajuns... Excepţiile sunt şi ele destul de numeroase. Unii, precum Mircea Cărtărescu şi Ioana Nicolae, chiar ajung la întemeierea unei familii, la care se fac aluzii chiar şi în primele două texte din carte... Formidabilă scena din „Antrax” în care un poliţist, sau funcţionar anti-tero, neştiind absolut nimic despre scriitorul Cărtărescu, începe să-i dicteze acestuia ce să scrie într-o declaraţie, deoarece, consideră „organul”, scrisul nu este ceva uşor, „cere experienţă”... Bineînţeles, declaraţia, ajunsă la un superior, este declarată incorectă, şi va trebui rescrisă... Bref, „Antrax” are, practic, două părţi: în prima este schiţată atmosfera birocratică, respirând prin mulţi pori incompetenţă, a poliţiei române - se precizează undeva despre laboratorul anti-tero venit din America dar care stă împachetat în depozit fiindcă nimeni nu ştie să-l folosească; în a doua avem de-a face cu o „artă poetică”... scatologică. A unui danez obscur. La fel de talentat probabil ca şi poetul congolez care scria despre libelule, poet de găsit şi el în paginile povestirii... Regăsim ca personaje pe însuşi autorul interpretându-se decent (primeşte, în perioada în care atacurile de... plicuri cu antrax era en vogue, un plic din Danemarca, foarte ciudat, suspect ş.a.m.d., pentru care va ajunge să aibă de-a face cu instituţiile anti-tero), pe soţia sa Ioana (cu al cărui „Cer din burtă” m-am delectat cam când cunoşteam şi eu deliciile... paternale, carte despre care am şi scris), un fost primar de capitală ajuns între timp preşedinte (într-un rol episodic, în care stă în patru labe, nedemn de un Hitchcock), funcţionari tembeli, placizi, răuvoitori chiar, unii dintre ofiţeri având (probabil) nume puse după moda caragialească: maiorul Ghilduş (probabil un tip ghiduş), locotenentul Văcărescu ( aluzia la „ce vacă sunt, am uitat să mă prezint!” este evidentă), colonelul Plopeanu (căzut din plopi, neavând nici o legătură cu teribila realitate) ş.a.m.d.
Al doilea text, din care am citat deja şi la care am făcut aluzii, e mai mult un fel de jurnal, subintitulat cu umor „Cum am fost un autor de duzină”, care cuprinde „o parte din epopeea scriitorimii române pe meleaguri hexagonale, adică acea parte la care” a fost „martor şi personaj” Cărtărescu, ca invitat în programul de mediatizare francez „Belles Etrangères”, în anul 2005, în luna noiembrie... Sunt inserate şi alte momente, de exemplu un scurt popas în Italia, la Castel Goffredo, unde autorului i se decernează Premiul Acerbi (memorabilă lectura publică de la ospiciul-închisoare de maximă securitate din apropiere!...), sau amintiri scriitoriceşti din tinereţe, fiind intercalate şi omagii la adresa Parisului („... singurul oraş din lume în care, după doar jumătate de oră, te simţi localnic”), amintiri din copilărie, aluzii tarkovskiene, răfuieli elegante cu unii „critici” literari, meditaţii asupra suficienţei aşa-zişilor ziarişti, reflecţii asupra artei rock, schiţe de autoportret (în care simpatice atacuri de... paranoia, recunoscute cu fair play, sunt descrise cu autoironie străină multora dintre confraţi), câte ceva despre trădările traducătorilor... Cam patetic fragmentul dedicat trupei de actori de la penitenciarul din Bistriţa, „scris din simpatie”... Sunt şi câteva schiţe de portrete ale celorlalţi scriitori, printre care regretatul Gheorghe Crăciun sau Dan Lungu. Despre acesta din urmă aflăm: „băiat serios, sociolog şi scriitor din Iaşi, cu mustaţă şi cu plăcerea aristocratică de a displace (...) Dacă-l iubiţi foarte tare pe Novalis şi ascultaţi Chopin până tociţi CD-urile, nu prea are sens să-l citiţi.” De reţinut, pentru gurmanzi – sic!- şi cina cu specific românesc dintr-o comună de lângă Castelnaudary, capitala mondială a ciolanului cu fasole – pentru cunoscători, „cassoulet”...
Savuros, pentru cine cunoaşte subtilităţile vieţii literare, este ultimul text, „Bacoviană”: în anul 1984 – ceva Orwell pe aici? - scriitorul personaj se împarte între slujba de profesor de limba şi literatura română la o şcoală şi activitatea de la Cenaclul de Luni. Primeşte o invitaţie la Bacău, de la un anume prozator Ciubotaru, pentru o activitate culturală! Ceea ce urmează... Pot să vă spun că de la „peripeţiile bravului soldat Svejk”, citite tot prin anul 1984, nu m-am mai amuzat aşa... Din considerente de marketing... cultural, nu voi insista. În ceea ce priveşte evenimentele descrise, tare mă tem că ele se repetă... şi astăzi, atunci când se organizează evenimente culturale! Cert este că Galaţiul a ratat o oportunitate... Bacăul recapătă, pe harta literară, importanţă... Şi nu numai... Axa Bacău – Mărăşeşti – Moineşti – Tescani, datorită evenimentelor narate, este acum de referinţă!
Galaţiul ar fi putut, pe Axa Galaţi-Iveşti- Tecuci- Ţigăneşti – Târgu Bujor- Mânjina – Gârboavele – Dunăre să concureze Bacăul! Dar nu este prea târziu, dacă Mircea Cărtărescu va accepta vreodată o invitaţie din partea scriitorilor gălăţeni... Oricare dintre aceştia – trebuie să recunosc că m-am gândit şi eu cu tot umorul la aceasta! – ar putea să-l răpească pe Cărtărescu doar pentru a-l sili să asculte câte ceva despre viaţa literară gălăţeană; suspansul sechestrării va fi o sursă de inspiraţie în plus pentru autor, care, într-o povestire intitulată „De ce nu iubim scriitorii”, ar scoate din obscuritate pe răpitor, devenit demn de un colecţionar al lui Fowles... Desigur, aventura se va termina cu bine doar dacă răpitorul ar fi un iubitor al cărţilor lui Cărtărescu, precum subsemnatul, dar nu ajungând la subtilităţile afective ale personajului feminin din „Misery” (Stephen King), care hotărăşte să nu-şi mai elibereze scriitorul preferat...
Ioana Pârvulescu şi Dan C.Mihăilescu deja au comentat cu lux de amănunte această carte, subliniindu-se – precum, de altfel şi Cărtărescu o face în „Cuvânt înainte” – aspectele care ţin de comic, burlesc, grotesc (în opoziţie oarecare cu onirismul, vizionarismul bla, bla – deşi şi visele pot fi coşmaruri dacă sunt groteşti; personal am din ce în ce mai mult senzaţia că viaţa în România ultimilor ani este un vis urât), autorul precizând ceva despre dorinţa sa de a râde şi „de a auzi oameni râzând, curat şi destins”, fără a hăhăi inestetic şi parşiv...
În aproape altă ordine de idei, constatând că în lumea aceasta toţi pretind că ar avea simţul umorului, dar când glumele se fac pe seama lor, nu mai catadixesc să zâmbească nici măcar din colţul gurii, eu recunosc că mi-am pierdut simţul umorul cu mai mult de 25% şi pretind ca fan al scriitorului Cărtărescu (cei cu simţul umorului intact roagă frumos!) o continuare la „Baroane!” care să se intituleze simplu, bărbăteşte, „Căpitane!”.
Dar şi o fantezie care să rivalizeze cu „Teodosie cel Mic” al lui Răzvan Rădulescu! „Enciclopedia zmeilor” este un bun început dar o continuare ar putea fi un al patrulea portavion al flotei literare cărtăresciene (referindu-se la opera sa în dialogul cu cititorii de la Biblioteca V.A.Urechia, spunea că întrega sa creaţie poate fi comparată cu o flotă care ar avea trei portavioane: „Levantul”, „Orbitor” şi „Nostalgia”)...
a.g.secară
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu