marți, 19 aprilie 2011

Cărţile lui Guy Montag (III):Tubaj cu şarpe

Diana Corcan – Tubaj cu şarpe, Ed.Brumar, Timişoara, MMX.

Am avut imprudenţa (dar şi inspiraţia!) de a citi, înainte de a termina lectura celei de-a treia cărţi a Dianei Corcan, o cronică la carte, semnată Carmen Ardelean, apărută în „Caiete Silvane”, nr.10/2010, p.13-14. Am fost inspirat deoarece multe dintre aspectele sesizate de C.Ardelean le-aş fi enumerat şi eu în aproape aceeaşi ordine, plecând de la (neo)suprarealismul căruia îi este îndatorată D.Corcan şi de la imaginarul debordant al autoarei, despre care cronicara amintită a scris că este „halucinant, ilogic, şocant prin impresia de caleidoscop perpetuum mobile, prin conotaţiile in crescendo”, acest imaginar cu atributele sale fiind „imprimat pe ţesătura fină a fiecărui poem.”
Într-adevăr, Poezia Dianei Corcan este explozivă. Greu de controlat, aproape de a intra în sfera de interese a serviciilor anti-tero (literare).
Cu un graţios orgoliu călcând pe orgoliu, Diana Corcan îşi asumă condiţia marginală a creatorului ( a se vedea poemul „undeva pe margine”, p.12) ancorat de limburile Fiinţei. Suspendată între două lumi, cea a imaginarului (unde totul este posibil) şi cea a concretului, poeta se supune/se autopropune unui continuu experiment (pseudo-medical): tubajelor cu şarpe.
Nu ştim cât din simbolistica atribuită tradiţional şarpelui (frate sau nu) recunoaşte şi autoarea; cert este că suntem martorii extragerii şi auto-analizei (moderate; Diana C. nu vrea să-şi fie propriul critic literar!) unor imagini ce-şi caută şi găseşte cuvintele, îşi pipăie şi silabisesc nivelul ontic, reflectând existenţele: „şi totuşi nu eram nişte fiinţe umane/ asta o simţisem demult de când/ smucindu-ne unul pe altul/ ajunsesem pe pământ/ primul gând a fost să lipăim/ într-o baltă/ şi să lingem o bucată de sare/ cel puţin aşa îmi place să-mi/ amintesc: vocea noastră erbivoră/ de atunci/ (...) apoi prima provocare/ oasele jucând nebuneşte/ în păpuşa de lemn/ (dublate pe dos de oase anemice)/ şi limuzina rece făcând/ ritualul (pe cerul gurii) cu menta de trecere/ şi frisonul în degete/ plimbarea pe diagonală/ cu jumătatea secundară din noi/ (cea care umblă buimacă pe drum)/ întinsă bine cu bărbia înfăşată/ în sunetul de dincolo/ şi gura legată şi lipicioasă/ de la amarul lichior de mentă// şi totuşi nu suntem nişte fiinţe normale/ ieşite aşa/ la întâmplare.” –.12-13). Filosofic vorbind, normalitatea nici nu este de recomandat. Literar, nici atât!
Carmen Ardelean cade - în cronica amintită – în păcatul, vorba vine, uşor de iertat, fals-impresionist (empiric, naiv oarecum) de a face referiri comparatiste (cum mi s-a întâmplat şi mi se întâmplă destul de des, când am scris despre o carte a unui alt brăilean, Dan Bistricean şi Cristian Robu Corcan a observat aceasta degrabă într-un articol), căutând să simplifice încadrarea autorului. Aici este vorba de „eludarea canoanelor, tiparelor postmoderniste sau suprarealiste” înclinând însă, în cele din urmă, spre un suprarealism amintind de Gellu Naum (la pagina 108 este clară o aluzie la „Zenobia”). Să fie oare acest aspect important?
Cred că este decisiv faptul ca Diana Corcan să fie Diana Corcan, să fie recunoscută ca atare. Şi – cel puţin în acest volum, celelalte două – „Stăpânul lupanarului”, 2007, şi „Corabia pisicilor galbene”, 2008, ambele la Brumar, nefiindu-mi cunoscute – aceasta se întâmplă! Diana Corcan este „om întreg” (p.30), este „vie” (p.31), cu toate caracteristicile şi bizareriile sale (care nu încearcă, de fapt, conform unei dedicaţii, decât să menţină cumva „lucrurile cu adevărat importante într-o anume certitudine”), cu drepturi depline asupra propriei deveniri/ risipiri... de pe altfel de culmi ale unei decente disperări.
Diana Corcan transcende feminismul – deşi aici mă ia poate gândul înainte fiindcă nu ştim cât de feministă ar putea fi sau este o persoană, dar rog a se lua termenii mai alalejer – sic! – nume mari ale liricii aşa-zis feminine, Angela Marinescu, Nora Iuga, Ana Blandiana plătesc un anumit tribut asumării condiţiei feminine -, adoptă o neutralitate specifică spiritului, Duhului în general, Duh rătăcind – dar aici deloc bovarizând – întru condiţia umană ancorată de acel limb al imaginarului poetic deja amintit.
„Cuiele de tocuri” sunt mai degrabă arme în care bate „tot pământul în cap/ cu ele tai faţa lui (harta rece)/ îl mutilez” (p.11 – vorbesc ca un vinovat).
Condiţia umană „intră ca un şarpe în gură/ şi mestecă totul/ ca să încerc să semăn cu mine/ din urmă/ trebuie să nu fiu şifonată/ deloc/ iar tu ar trebui să învii.” (p.18 – mersul prin praf (I)). Altfel spus, orice am face, nu prea avem cum să semănăm cu noi înşine, deabia luciditatea acceptării acestei înfrângeri ne face să fim aproape de ceea ce rămâne din noi, după ce ceilalţi ne desfiinţează, după cum spunea Noica.
„Woman, Interrupted” ( a se vedea filmul „Girl, Interrupted”), Diana Corcan ar fi, poate, un bun subiect pentru un Lars von Trier (nu, nu el a regizat „Girl...”)... Şi nu mă refer la vulpea din „Antichrist” (film oarecum ratat din cauza unor secvenţe tratate neglijent) ci, iată, la un poem precum „când nimeni nu intervine” (p.21): „vedeam un pui de vulpe cuibărit în fotoliu/ cenuşiu/ se temea să nu-l strig eu pe nume/ eu cu pleoapele întinse până la tiv/ mă temeam să respir/ sau să nu mă simtă el la un moment dat aţipind/ era adâncit în cerga deasă care cerea un/ loc ocupat (şi ascuns) în fotoliu/ şi era noaptea/ când cărămizile se mănâncă între ele în zid/ şi se strecoară oricine/ şi face ce vrea// ştiu pe cineva care mi-a fost foarte drag/ umblă (şi acum) cu un pui de şoarece negru în cap/ pentru că a rămas cu el încuiat/ într-o noapte// când nimeni nu intervine.”
Da, „nici vorbă” (p.22), Poezia Dianei Corcan s-ar putea încadra în ceea ce numeam altundeva „romanul poeziei”, subspecie a anti-romanului (noul roman, dacă vă place!) deja clasicizat. Nu numai deoarece poezia sa are şi personaje: însăşi umanitatea, câte un prieten pe care l-a pierdut ( „punct zero”, p.15), El, cetăţenii vii, „inşii cu ochii/ scoşi cu gene crăpate/ tăcând”, caii – nu prea swift-gulliverieni, expresioniştii, oamenii siguri (din „c.v. sau scheletul unui arbore”, p.28), oamenii gri (ibidem), „justiţiarul din colţ”, „doctorii spitalului de boli/ care freamătă” („pe sens unic – p.29), fratele bătrân fără sex (p.34), circarii, spectatorii, femeia arsă (p.39), oamenii de tablă, evjen ş.a.m.d.
Toate aceste „personaje” sunt ale unui dublu-citadinism (evident de la primele poeme): cel subteran (interiorizat) şi vag cel real, acesta din urmă contând (prea) puţin... într-un fel.
Interesant conceptul sugerat ( în „un om care doarme puţin”, p.36-37) de „Biserică-circ” (scuzată să ne fie cacofonia!): „în circul enorm am un număr pe sfoară/(...)/în pauza pe care o iau ca să joc rolul unui om/ care doarme puţin/ la fiecare număr în sală/ văd feţele de spectatori/ care au plătit să trăiască în plus/ cum se roagă şoptit/ - sunt în biserica asta mulţi îngeri îngheţaţi/ la parter care dorm printre scaune/ au capetele grele de somn sau sunt ameţiţi de lumini/ număr în gând şi aştept/ ca ei să se trezească/ şi să ţipe: eşti viu”.
„Studii minore” (dar nu nesemnificative ori minimaliste – un poem se intitulează „studiu minor asupra unui înger vecin”, p.41) asupra unei umanităţi desacralizate, alienate, nevrozate, poemele Dianei Corcan caută „ o stradă pe care ai visat-o/ demult/ o stradă care stă în faţa ta/ ca un covor care se derulează-/ e unicul drum sigur”.
Ochiul ei din frunte, „ce intuia” (p.48), simte esenţele şi dictează, dictează automat ori ba, dincolo de timpuri şi spaţii. A se vedea poeme precum „pe faţa cealaltă” (p.48) ori „parcă se legase sub pământ cu o frânghie” (p.49), unde un ceas moare sau timpul ei se opreşte la zero...
Tot fals medical, se încearcă o „operaţie de dezmărginire”, (şi) deoarece luciditatea îi pune scriitorului în faţă o oglindă în care i se vede prefăcătoria ( a se vedea mai jos; o prefăcătorie involuntară, instinctuală în cazurile fericite, politicoasă sau voluntară, demnă de iadul care stă bine în orice oraş, de nu ştii să-l fentezi).
Autoportretele care rezultă sunt mai mult decât convingătoare (şi fără de iluzii), ca în „eram un poet prefăcut” sau „eu înfig un bold într-un fluture” (p.54): „nu am vocaţia eliberării treptate// nu porţionez ploaia care taie praful// nu porţionez cuţitul care spală rana// am sufletul închis într-o pungă de/ plastic/ - în care nu este aer în care nu se mişcă/ nici măcar firul de praf la alt fir/ de praf ca să-l facă să râdă-/ îi dezvelesc gingiile de vată şi-i suflu/ că nu mai poate să tacă/ se zbate ca un fluture orb apoi cade/ se lasă înţepat ca o broască/ se încreţeşte într-un experiment/ adunând tot gunoiul în piept/ toată lepra din jur/ din casa asta mare şi neagră în care/ trăim la comun”.
Autocaracterizarea se raportează mai mereu la lume, sursă a alterităţii, neadaptării... perfecte.
Drumul quasi-absurd, înţeles şi ca viaţă în genere, este un leit-motiv important („până acum totul e un drum lung”, p.59), tautologic exprimându-ne, Diana Corcan asimilând şi observaţia de fineţe a unui Kavafis: „Nu crede c-ai să pleci vreodată în alt loc, la alte mări! Oraşul va porni pe urma ta” (p.9).
Jocurile seducţiei sunt suspendate literar (nu ştiu cât de mult s-a tratat subiectul timpului literar!), la Diana Corcan predominând mirarea în faţa răcelii universului, extazul cuvintelor în faţa imaginarului absurdităţii, încercarea neconvinsă de vrăjire a dez-vrăjirii lumii...
Unele porţi ale imaginarului sunt închise aici: degeaba aştepţi feerii, alternanţe ale receptării (şi oglindirii) absurdului cu magia de tip tolkienian: nu va sosi nici un elf, nici un hobbit, nici un prinţ care să salveze Alba ca Zăpada a Poeziei de la început de secol XXI d.Hr. Dulapul nu are proprietăţi ca la Clive Staples Lewis ci „se lasă pe tine grămadă” (p.73).
Muzele nu sunt acum decât nişte pitici neputincioşi iar visul adormitei din Oraşul etern este o epopee din care poetul adună fragmente care exprimă, vorba unui Traian T.Coşovei de pe coperta a IV-a , „inteligenţa creativă a unei autoare ce se distinge prin refuzul clişeelor în favoarea exorcizărilor trăirilor”.
Trăiri interioare care se susţin fiinţial prin absorbţia oglindirii urâţeniei relaţiilor umane şi nu numai. Mai găseşte Diana Corcan şi o frumuseţe demnă de a fi exprimată artistic în afara frumuseţii tensiunilor energetice? Poate că nu, poate că doar dragostea de viaţă, dorinţa de a fi viu, vie mimează frumuseţea-fiinţă iar frumuseţea conceptualizată nu e decât o minciună (falsă oglindire) instituţionalizată, un idol căruia ne închinăm egoist de milenii. Poate că la acea frumuseţe-fiinţă chiar nu prea putem avea acces... ordinar. Frumuseţea-fiinţă a unei certitudini metafizic-religioase este inaccesibilă chiar şi într-un ritm prozaic alert (p.72-73): „dacă ai reuşi să rămâi nemişcată/ în faţa unei pânze albe/ sau a unei foi de hârtie/ ai câştiga câte ceva/ (şi poate ai câştiga şi ceva timp)/ (...)/ câte semne se întind pe covor când îi/ dai un ocol/ şi nu scrie niciunul un cuvânt explicit/ care să răspundă la: ce unde de ce.../ poate-ţi spune ceva măcar zidul poate te ajută să/ ţipi sau să fii – el face legătura cu tot/ ce-i afară/ drumul ăsta scurt e ascuns de var”...
Degeaba râzi, degeaba vrei să râzi ca să-ţi exprimi fericirea de a simţi abstracta frumuseţe ( „ca să nu râd”, p.75). Dacă ai fost în Arcadia, acum lasă orice speranţă: este „haos în arcadia” (p.76-77): „am devenit preistorică rea/ mă adună cineva şi mă bagă în muzeul antipa”... Să fie vorba de „o hidră de oraş perfectă”, de o fiinţă cu şapte capete? „era vremea când rupeam/ cu cele şapte guri (frământate cu nervi/ şi cruzime)/ din mal/ acum singura gură din mine/ cu cei doi ochi ai ei lipiţi/ să nu vadă (să nu înţeleagă)/ construieşte sub o apă de vată// drumul acela după care tânjeam/ de copil ca să merg/ drumul acela de pe marginea căruia/ am făcut tot timpul cu mâna/ un fel de semn în x sau în cruce/ de părere de rău – e alt drum” – p.79, „şi atât”.
Un alt „autoportret la moment” completează imaginea cititorului despre scriitor (p.80): „mă uit/ femeia aceasta din faţa/ argintului rec/ are pe faţă un frig/ şi se vede un tren/ cum străbate un trup deraiat/ se risipeşte pe multe direcţii/ şi se văd doi ochi de ceasornic/ cu lanţ/ cum încep să se agite/ pe faţa ei ar fi putut să trăiască/ un om/ dar s-a spart//.....// şi părul ei ciopârţit cu un topor/ şi toată această degringoladă/ de fulgere retezate sub pântec/ care o fac să se aplece treptat...”
Transformată „într-un fel de fiinţă/ cu mască” de poezie sui generis, Diana Corcan nu lasă numai o mărturie rece asupra unui imaginar şi a unei lumi aliene, câteodată părând ca „într-un film”; cuvintele ei, jocurile ei de potriveală ustură rău cititorul comod, căruia nu-i place să fie oglindă aproapelui său (altfel zis, aproape aproapelui!).
Rareori dă semne de adevărată slăbiciune omenească (zice undeva ceva de „supraom”, nietzschean ori ba), ca în textul „cu un da şi un ţipăt diform” (p.88-89) în care încheie prozaic, managerial: „eu realizam numai afaceri proaste/ în care celălalt pleca oricând”.
Citind cartea în zilele de Crăciun, pot spune doar că nu este o poveste de Crăciun (aşa cum, într-un fel, nici carolul lui Dickens), chiar dacă spre final o iarnă siberiană cuprinde aproape toate cuvintele („lumea mea s-a schimbat într-o zi/ s-a altoit cu siberia/ a amorţit”, p.90, „de pe acoperiş”; şi în poemele „eu sunt omul din casă”, „acum toate zăpezile se răzbună”) şi scriitorul caută (totuşi) o ieşire (inutilă) din oraş...
Tim Burton, sau măcar al său băiat-stridie, ar fi fani iremediabili ai Dianei Corcan, căreia îi fusese fixată cândva o întâlnire dintre ea şi ea: „să fiu sincer/ nu-mi amintesc să mă fi/ născut viu/ sigur nu înţeleg nici azi/ ce a fost/ sau ştiu eu/ fusesem aşezată pe râu/ ca să curgă ceva şi prin mine/ trebuia să simt apa în plămâni/ poate încălzită de peşti/ simţeam sufletul lor cum îmi/ intră prin nări şi prin gură/ era fosforescent şi uşor/ el m-a scos la suprafaţă/ din mâl într-o zi/ şi m-a pus să respir// era cald în sicriu/ era vreme frumoasă.” (p.103).
Cine îi cunoaşte filmele excentricului amintit va înţelege (măcar parţial) de ce: „nimic nu mişcă nimic/ nici fiinţa nici obiectele mari nici obiectele mici/ noaptea – punct de odihnă/ dimineaţa – se naşte cu un mort după ea/ şi te întrebi de unde un copil avortat într-un pat care sigur/ e/ cald – îl zgâlţâie lumina – el tace el e mut// acest copil începe să meargă după toaleta făcută cu grijă/(...)// privesc cum morţii îşi fac cafeaua/ îşi aprind lumânarea şi trag primul fum/ şi se gândesc ce să facă pe ziua de azi/ vorbesc – fac totul/ fac sex/ socotesc” ş.a.m.d. (p.106-107).
Fratele ei, şarpele (p.108), ne-a ispitit, împreună cu ale ei cuvinte, idei, imagini, anti-feerii, convingându-ne să ne prefacem că ne iubim, că suntem vii, că-l înţelegem pe evjen („personajul” din final, din poemul cel mai lung, „când eu am văzut că un om merge şi altfel/ ţine un perete pe dreapta dar în faţă are liber”: „evjen e un om mare şi galben/ care străbate lumea cu piciorul/ călare pe o insulă – spune el - în care nu există dus-întors...”) şi, în ultimă instanţă, pe diana corcan, un om fără sfârşit (nu poate fi ceva mai bun pentru literatură!), iară nu sfârşit precum papinianul...
Acum, şarpele nu mai are răbdare, dar, din punct de vedere literar, prea puţin are importanţă: de câţiva ani, dinspre Brăila un nou val literar se îndreaptă hotărât ( în virtutea tradiţiei) spre o confirmare deplină. De nume precum Diana Corcan, Cristian Robu Corcan, Adrian Buzdugan, Marian Coman şi Dan Bistricean cu siguranţă vom mai auzi...

a.g.secară

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu