Cărţile lui Guy Montag (II):Despărţirea de Tom şi Jerry

Vasilian Doboş – Despărţirea de Tom şi Jerry, Ed.Opera Magna, Iaşi, 2009.

Deloc hazardat, volumul se subintitulează „Noblesse oblige”. Vasilian Doboş se întoarce editorial la artele frumoase (de parcă ar putea fi şi altfel artele!) ale cuvântului şi imaginii.
A-i fi ispitit după titlu să crezi că ludicul primează, dar spiritul jucăuş nu este decât atât cât trebuie. Trimiterile din texte la Daniil Harms te-ar putea să te trimită cu gândul la un umor absurd. Şi este şi acesta, dar cu o anumită măsură: cea a empatiei cu spiritele prietenilor/ confraţilor întru litere (sau imagine) prezenţi între coperte (nu-i enumăr pe toţi!): Lucian Vasiliu, Daniel Corbu, Cezar Ivănescu, Cassian Maria Spiridon, Mihai Ursachi, Nichita Danilov, Liviu Papuc, Horia Zilieru, Emil Iordache, Florin Buciuleac ş.a.
Dar cartea lui V.Doboş este mai mult... După „despărţirea de om” ce mai putea urma?
Textele lui V.Doboş îmi confirmă ceea ce bănuiam de mult: „noul roman” în Ţara Carpaţilor şi a Dunării are o nouă formă. Se scrie la „monumentalul” Roman al Poeziei pe nerăsuflate, cu sufletul la gură!
Friedrich Nietzsche, cu plecăşiune, ne invită întru carte: „Eu nu mai simt nimic la fel ca voi:/ norul acesta, pe care-l văd sub mine,/ greoi şi negru, care-mi stârneşte râsul -/ e pentru voi un nor de furtună (...)/ Bravi, batjocoritori, brutali, indiferenţi – aşa ne vrea pe noi înţelepciunea: ea e femeie şi iubeşte numai un războinic.”
Nu ştiu dacă a mai scris cineva despre „suprarealismul filosofic” sau, ca să fim mai puţin categorici, sapienţial... Dar ceea ce urmează, în carte, scris cu bonomie şi dragoste de viaţă şi de prieteni ar putea fi considerat un suprarealism metafizic moderat (sic! – de curând am aflat şi de sintagma „enhanced reality”, care va să zică „realitate amplificată”, care ar fi complementară suprarealismului şi realismului magic). Nu abstract. Mai deloc. „Asta e”, vorbe repetate obsedant în primul poem, „Bufoneriile numărului treisprezece”, splendid text de dragoste, posibil bahluiană.
Mimând „o inimă mică”, poetul face valuri atât cât trebuie: „Nu adevărul e punctul forte al inimii./ Asta e./ Deşi,/ mă tulbură abundenţa de nori/ care compun întunericul din ea./ Viaţa este mereu îmbrăcată în negru./ Asta e./ Deşi,/ viaţa nu poate fi adecvată la femeie./ Femeia nu este o ploaie simbolică, ea are o lacrimă în pântec./ Asta e./ Deşi,/ iarna femeile sînt de zăpadă”.
Poetul are o vârstă de cristal prin care se văd adevărurile, credinţele: „...nu s-au prăbuşit toate cerurile senine./ Şi încă mai cred că dragostea are faţă de om,/ că o umbră lungă înconjoară pământul inutil./ Nu am găsi o dragoste mai tăcută/ şi mai tristă/ decât aceea răpusă de dragostea însăşi./ Asta e./ Deşi,/ în fiecare seară, Îngerul se retrage/ cu iubirea în lumea sa.” (p.10).

**

Scrierea care dă şi titlul cărţii este un soi de decalog pe dos („Ptiu, afară de mine!” sunt vorbele care însoţesc obsedant acest al doilea text din carte. Prima parte ar fi concludentă pentru o exemplificare... mefistotelică: „În fiecare zi, puteţi proslăvi obscuritatea,/ puteţ blasfemia Pasărea/ care iese înfometată din pianină...// Ptiu, afară de mine!// Iubiţi sau ucideţi virtutea şi credinţa!// Ptiu, afară de mine!// Mergeţi prin lume şi cuboaşteţi/ tot ce se poate plânge,/ tot ce poate înălţa peste fruntea lui Dumnezeu,/ atingeţi mierea cu degetul, apoi,/ ascundeţi-vă în faguri,/ exersaţi arta Vicleniei!”
Micro-macro universul din acest supra-text cuprinde Pasărea, pe Dumnezeu, Viclenia, Lumina, gazda Finală, Inima, Arena Oraşului, Înalta Culme Atinsă, Fericirile, un Demon, un EU negru, Mielul, „elemente ontologice” destul de uşor de descifrat, completate anterior (în primul supra-text deja amintit) de un „domn înger”, de o Lună Neagră (ce-ar spune oare nişte Emerson, Lake & Palmer, de-ar citi poezie românească?) şi ulterior de o „pasăre închisă”, o „Pasăre Deschisă”, de „Îngerul de Tavernă”, „Îngerul Hieroglifă”, de o „Inimă de Agheasmă”, un „Înger de lemn”, „Îngerul Atoateştiutor”, „Îngerul Bufon”, „Turlele de Aur”, „Îngerul Trândav”, „Sintaxa”, „Îngerul Scopit”, uf, şi mai sunt, „Privighetoarea mecanică”, „Cimitirul elefanţilor” (O terasă!), Umbra, prietenii umani de care am amintit (care sunt uneori „nori”), „Viaţa de Aur”, „Pisica Neagră”, „Însângerata”, „Adevărul”, un hotel „Existenţial”, Râul Nihil, Viii şi Vieţuirea, Zeul Nuanţelor, Abisul, Dragostea, Fericirea (este, este platonic - măcar parţial - Vasilian Doboş, cu universaliile sale, după cum ar constata un Bertrand Russel prin problemele sale filosofice, de la scrierea cărora, iată, se împlinesc 100 de ani!), Inima Domnului, Bunătatea Domnului (este, dacă vreţi, în continuarea platonismului, augustinian, aceasta apropo de cele două cetăţi), Miezul Luminii, Bariera, Calul de Curse, Avangardele (este scriitor autentic, parcă prea puţin meditizat în afara Iaşului!), Istoria, Dicţionarele, „Puterea şi Slava ţării” – tot atâtea repere pe care se construieşte discursul (textual) al lui V.Doboş, suprapus lumii acesteia ca un fum de carne şi de oase în care rătăcim cu toţii pe străzi, bulevarde şi un cer oglindit în care vezi (dacă te străduieşti) alte străzi, bulevarde şi un alt cer, ca o icoană infinită într-un iconostas infinit, într-un infinit infinit infinit, (dacă înţelegeţi paradoxul neparadoxal), care cuprinde toate cuvintele infinite care tot încearcă să strige lumii care ştie să asculte despre cărţile lumii acesteia ca un fum de hârtie şi de cerneală, cărţi care încearcă să fie (sau nu) indicatoare într-un labirint la fel de infinit ( „off/on, off/on,/ pasărea Închisă, pasărea Deschisă...!/ off/on, off/on,/ pasărea Închisă, Pasărea Deschisă...!/ Inimă de Agheasmă, Întregire de Viaţă...// Şi, deasupra, Îngerul de Lemn/ cu aripile lui scurte...// off/on, off/on,/ pasărea Închisă, pasărea Deschisă...!/ off/on, off/on,/ pasărea Închisă, Pasărea Deschisă...!/ Îndulcită de CantaFabule.../ Amurg roşu pe pleoape în inferioritatea cerului.../ Şi, deasupra, Îngerul Atoateştiutor/ cu aripile lui scurte.../ întors din toalete franţuzeşti,/ întors din toalete muzicale...” ş.a.m.d. (p.20).
Avangardist filocalic, ca să spunem aşa, „ca o pasăre albă pe un ou negru” (citat aproximativ, dintr-o memorie aproape deloc calificată), însoţindu-şi textele cu unele reproduceri ale unor lucrări plastice amintind de lucrările lui Sorin Dumitrescu (cel care l-a ilustrat cândva şi pe Nichita Stănescu, într-un grupaj din revista „Secolul 20”), Vasilian Doboş se dovedeşte a fi un poet religios cu totul aparte, îmbogăţind literatura de acest gen cu o lucrare total non-conformistă. Numai dacă ne gândim la titlul volumului (şi coperta acestuia) şi deja putem zâmbi creştineşte gândindu-ne la un Tom şi la un Jerry pictaţi pe pereţii veunei biserici...
Desigur, ca în multe cărţi de poezie ale veacului, între şi întru versuri sunt inserate întâmplări la care numai câţiva oameni se pot raporta aproape exact... Precum în partea a IV-a a poemului „Daniil Harms priveşte Privighetoarea din Hotelul „Existenţial” şi Terasa „Cimitirul elefanţilor”: „Pe terasa Cimitirul elefanţilor/, sosesc cele două requiem-uri:/ Hristea şi Mănăstireanu./ Ei nu beau. Doar mănîncă, serviţi/ de întîiul bucătar de la Curtea Franţei.” (p.28). Urmează reţeta, lungă ca pofta în post şi „deznodământul” (p.29): „Au mâncat tot, ca doi îngeri pustii, îmbujoraţi,/ cu mînurile şi cerul gurii, încît luceau/ farfuriile la venirea lui Puiu Vasiliu,/ cel ce fredonează mereu din cîntul/ lui Leonard Cohen: A-le-lu-ia,/ Aaa-lee-luuu-ia...”
Superb portretul lui Daniel Corbu de la pagina 31: „Într-un colţ al Terasei se văd, ochi-n ochi,/ Daniel Corbu cu Daniel Corbu,/ interiorul cu exteriorul, rozul cu sumbrul./ Unul vorbeşte celuilalt despre Viaţă,/ celălalt vorbeşte celuilalt despre Moarte,/ că Moartea ar fi Viaţa, ba că nu,/ Viaţa ar fi Moartea, şi că, oricum,/ amîndouă sînt Obscure./ Niciunul nu este maliţios cu celălalt./ Atât despre infinitatea Lor.”
Iaşul literar îşi găseşte – aşadar, şi numai aparent în altă ordine de idei, deoarece citatul care urmează nu se referă nominal la scriitorii numiţi mai sus în pomenitul poem, împărţit în 16 supratexte – o ilustrare de maestru: „Oameni./ Se bucură şi pleacă umbre./ Demoni compromişi. Îngeri compromişi./ În fereastră se tot izbeşte Privighetoarea,/ cu abecedarul dragostei elective./ Şi se neînţelege. Şi trage de-o aţă/ indefinibilă, care nu se rupe./ La naiba!/ Înfige ea, tot înfige, o săgeată fără nuanţe/ într-o inimă fără călăuză./ Zeul Nuanţelor ia masa liniştit,/ în chiar violenţa Abisului, şi spune:/ Cine nu e Pasăre – să nu-şi ţese/ Cuib în zăpada norilor, ori în/ muţenia celor care strălucesc/ să-mpartă mai departe cu Inima!/ Asta e menirea!”
Parodia (înţeleaptă) îşi arată în acest volum recunoştinţa filială faţă de Mama Literatură, dând o lecţie celor 22 de milioane de preşedinţi, diplomaţi, ipocriţi, abatorişti, abstinenţi, lectori, cronicari de carte...
Literatura este totuşi o bucată zdravănă de săpun care-ţi tot alunecă din mâinile Înţelegerii facile... dacă viaţa este o enigmă, în ultimă instanţă metafizică, religioasă... şi literatura, poate, ar trebui să-şi vadă lungul nasului... Iar literatura despre literatură, cu atât mai mult...

**

Şi fiindcă veni vorba de Tom şi Jerry, aţi observat cât de violente sunt aceste desene animate!? Ca viaţa, domnişoară, ca viaţa, tinere domn! Şi probabil Marele Bonom (aşa îi spunea V.Doboş divinului în altă parte) chiar se uită la aceste desene animate...

a.g.secară