miercuri, 20 aprilie 2011

Cărţile lui Guy Montag (V): Frumoasele străine

De ce nu iubim scriitorii...

Mircea Cărtărescu – Frumoasele străine, Ed.Humanitas, 2010.

Marţi, 29 iunie 2010, la orele 14, în sala Eminescu a Bibliotecii V.A.Urechia, Galaţiul l-a avut oaspete pe Mircea Cărtărescu... Întâlnirea a decurs sub forma unui dialog, în care, indirect, au fost prezentate şi cele două noutăţi editoriale purtând semnătura lui Cărtărescu: volumul de poezie „Nimic” şi „Frumoasele străine”, aceasta din urmă fiind o carte alcătuită din trei proze care, în linii mari, prezintă scriitorii noştri mai mult sau mai puţin fiţoşi, scriitorii de toate zilele... Poate mai puţin în „Antrax”, primul text, dar numai aparent... În capitolul 12 al textului ce dă şi numele cărţii găsim scrise următoarele: „Lumea literară a fost întotdeauna la fel şi va rămâne la fel întotdeauna. De obicei, teatrele sunt exemplele clasice de „cuiburi de vipere”, dar actorii, oricât s-at bârfi şi invidia unii pe alţii, n-o pot face în public. Scriitorii au însă ziarele şi revistele la dispoziţie, iar bătăliile lor sunt amplificate prin ele la dimensiuni mai totdeauna groteşti. Regula principală care domină toată această acumulare de uri, adversităţi, poliţe plătite şi dispreţ ar putea suna cam aşa: în lumea literară ţi se iartă până la urmă orice: lipsa de talent, ticăloşia, ipocrizia, laşitatea. Ele sunt socotite păcate omeneşti şi sunt privite cu toleranţă. Ceea ce nu ţi se iartă niciodată, cu nici un preţ, este succesul.” (p.112) Capitolul devine o meditaţie asupra „scriitorului de succes” şi a mustrărilor sale de conştiinţă, a sentimentului adânc de vinovăţie vizavi de scriitorii care n-au fost, în acest caz, invitaţi să plece pe meleaguri galice; meditaţie dar şi mic îndreptar pentru tinerii scriitori, după cum observăm şi la începutul capitolului al 15-lea ( p.127): „În lumea literară nu contează ce eşti sau ce faci, ci felul în care apari în ochii altora. Iar această imagine, de cele mai multe ori grotescă, mai întotdeauna falsă şi cu certitudine simplistă, ţi-e fabricată, cu migală, de prieteni şi de adversari, de-a lungul unei convieţuiri de-o viaţă. Mediocrii sunt marii câştigători la capitolul imagine. Dacă auzi despre un scriitor numai lucruri bune, dacă vezi că e iubit de toţi ca un frate, poţi fi sigur că de el nu-i e frică nimănui, că fiecăruia îi dă mâna să fie generos cu el, pentru că oricum nu contează. Confraţii nu-şi permit niciodată să-i laude pe cei mai buni decât ei, sau măcar pe egali...”
Aşadar, în primul şi în primul rând, „Frumoasele străine” este o carte despre „de ce nu iubim/ nu se iubesc între ei/ scriitorii.” Pardon, de ce nu se iubesc îndeajuns... Excepţiile sunt şi ele destul de numeroase. Unii, precum Mircea Cărtărescu şi Ioana Nicolae, chiar ajung la întemeierea unei familii, la care se fac aluzii chiar şi în primele două texte din carte... Formidabilă scena din „Antrax” în care un poliţist, sau funcţionar anti-tero, neştiind absolut nimic despre scriitorul Cărtărescu, începe să-i dicteze acestuia ce să scrie într-o declaraţie, deoarece, consideră „organul”, scrisul nu este ceva uşor, „cere experienţă”... Bineînţeles, declaraţia, ajunsă la un superior, este declarată incorectă, şi va trebui rescrisă... Bref, „Antrax” are, practic, două părţi: în prima este schiţată atmosfera birocratică, respirând prin mulţi pori incompetenţă, a poliţiei române - se precizează undeva despre laboratorul anti-tero venit din America dar care stă împachetat în depozit fiindcă nimeni nu ştie să-l folosească; în a doua avem de-a face cu o „artă poetică”... scatologică. A unui danez obscur. La fel de talentat probabil ca şi poetul congolez care scria despre libelule, poet de găsit şi el în paginile povestirii... Regăsim ca personaje pe însuşi autorul interpretându-se decent (primeşte, în perioada în care atacurile de... plicuri cu antrax era en vogue, un plic din Danemarca, foarte ciudat, suspect ş.a.m.d., pentru care va ajunge să aibă de-a face cu instituţiile anti-tero), pe soţia sa Ioana (cu al cărui „Cer din burtă” m-am delectat cam când cunoşteam şi eu deliciile... paternale, carte despre care am şi scris), un fost primar de capitală ajuns între timp preşedinte (într-un rol episodic, în care stă în patru labe, nedemn de un Hitchcock), funcţionari tembeli, placizi, răuvoitori chiar, unii dintre ofiţeri având (probabil) nume puse după moda caragialească: maiorul Ghilduş (probabil un tip ghiduş), locotenentul Văcărescu ( aluzia la „ce vacă sunt, am uitat să mă prezint!” este evidentă), colonelul Plopeanu (căzut din plopi, neavând nici o legătură cu teribila realitate) ş.a.m.d.
Al doilea text, din care am citat deja şi la care am făcut aluzii, e mai mult un fel de jurnal, subintitulat cu umor „Cum am fost un autor de duzină”, care cuprinde „o parte din epopeea scriitorimii române pe meleaguri hexagonale, adică acea parte la care” a fost „martor şi personaj” Cărtărescu, ca invitat în programul de mediatizare francez „Belles Etrangères”, în anul 2005, în luna noiembrie... Sunt inserate şi alte momente, de exemplu un scurt popas în Italia, la Castel Goffredo, unde autorului i se decernează Premiul Acerbi (memorabilă lectura publică de la ospiciul-închisoare de maximă securitate din apropiere!...), sau amintiri scriitoriceşti din tinereţe, fiind intercalate şi omagii la adresa Parisului („... singurul oraş din lume în care, după doar jumătate de oră, te simţi localnic”), amintiri din copilărie, aluzii tarkovskiene, răfuieli elegante cu unii „critici” literari, meditaţii asupra suficienţei aşa-zişilor ziarişti, reflecţii asupra artei rock, schiţe de autoportret (în care simpatice atacuri de... paranoia, recunoscute cu fair play, sunt descrise cu autoironie străină multora dintre confraţi), câte ceva despre trădările traducătorilor... Cam patetic fragmentul dedicat trupei de actori de la penitenciarul din Bistriţa, „scris din simpatie”... Sunt şi câteva schiţe de portrete ale celorlalţi scriitori, printre care regretatul Gheorghe Crăciun sau Dan Lungu. Despre acesta din urmă aflăm: „băiat serios, sociolog şi scriitor din Iaşi, cu mustaţă şi cu plăcerea aristocratică de a displace (...) Dacă-l iubiţi foarte tare pe Novalis şi ascultaţi Chopin până tociţi CD-urile, nu prea are sens să-l citiţi.” De reţinut, pentru gurmanzi – sic!- şi cina cu specific românesc dintr-o comună de lângă Castelnaudary, capitala mondială a ciolanului cu fasole – pentru cunoscători, „cassoulet”...
Savuros, pentru cine cunoaşte subtilităţile vieţii literare, este ultimul text, „Bacoviană”: în anul 1984 – ceva Orwell pe aici? - scriitorul personaj se împarte între slujba de profesor de limba şi literatura română la o şcoală şi activitatea de la Cenaclul de Luni. Primeşte o invitaţie la Bacău, de la un anume prozator Ciubotaru, pentru o activitate culturală! Ceea ce urmează... Pot să vă spun că de la „peripeţiile bravului soldat Svejk”, citite tot prin anul 1984, nu m-am mai amuzat aşa... Din considerente de marketing... cultural, nu voi insista. În ceea ce priveşte evenimentele descrise, tare mă tem că ele se repetă... şi astăzi, atunci când se organizează evenimente culturale! Cert este că Galaţiul a ratat o oportunitate... Bacăul recapătă, pe harta literară, importanţă... Şi nu numai... Axa Bacău – Mărăşeşti – Moineşti – Tescani, datorită evenimentelor narate, este acum de referinţă!
Galaţiul ar fi putut, pe Axa Galaţi-Iveşti- Tecuci- Ţigăneşti – Târgu Bujor- Mânjina – Gârboavele – Dunăre să concureze Bacăul! Dar nu este prea târziu, dacă Mircea Cărtărescu va accepta vreodată o invitaţie din partea scriitorilor gălăţeni... Oricare dintre aceştia – trebuie să recunosc că m-am gândit şi eu cu tot umorul la aceasta! – ar putea să-l răpească pe Cărtărescu doar pentru a-l sili să asculte câte ceva despre viaţa literară gălăţeană; suspansul sechestrării va fi o sursă de inspiraţie în plus pentru autor, care, într-o povestire intitulată „De ce nu iubim scriitorii”, ar scoate din obscuritate pe răpitor, devenit demn de un colecţionar al lui Fowles... Desigur, aventura se va termina cu bine doar dacă răpitorul ar fi un iubitor al cărţilor lui Cărtărescu, precum subsemnatul, dar nu ajungând la subtilităţile afective ale personajului feminin din „Misery” (Stephen King), care hotărăşte să nu-şi mai elibereze scriitorul preferat...
Ioana Pârvulescu şi Dan C.Mihăilescu deja au comentat cu lux de amănunte această carte, subliniindu-se – precum, de altfel şi Cărtărescu o face în „Cuvânt înainte” – aspectele care ţin de comic, burlesc, grotesc (în opoziţie oarecare cu onirismul, vizionarismul bla, bla – deşi şi visele pot fi coşmaruri dacă sunt groteşti; personal am din ce în ce mai mult senzaţia că viaţa în România ultimilor ani este un vis urât), autorul precizând ceva despre dorinţa sa de a râde şi „de a auzi oameni râzând, curat şi destins”, fără a hăhăi inestetic şi parşiv...
În aproape altă ordine de idei, constatând că în lumea aceasta toţi pretind că ar avea simţul umorului, dar când glumele se fac pe seama lor, nu mai catadixesc să zâmbească nici măcar din colţul gurii, eu recunosc că mi-am pierdut simţul umorul cu mai mult de 25% şi pretind ca fan al scriitorului Cărtărescu (cei cu simţul umorului intact roagă frumos!) o continuare la „Baroane!” care să se intituleze simplu, bărbăteşte, „Căpitane!”.
Dar şi o fantezie care să rivalizeze cu „Teodosie cel Mic” al lui Răzvan Rădulescu! „Enciclopedia zmeilor” este un bun început dar o continuare ar putea fi un al patrulea portavion al flotei literare cărtăresciene (referindu-se la opera sa în dialogul cu cititorii de la Biblioteca V.A.Urechia, spunea că întrega sa creaţie poate fi comparată cu o flotă care ar avea trei portavioane: „Levantul”, „Orbitor” şi „Nostalgia”)...

a.g.secară

Cărţile lui Guy Montag (IV): Patria mea A4

Ana Blandiana – Patria mea A4, E.Humanitas, 2010.

În urmă cu zece ani, una dintre primele mele cronici de carte, publicată în presa culturală locală, se referea la două cărţi ale Anei Blandiana: „Ghicitul în mulţimi” (carte considerată pe clapeta cărţii la care ne referim acum ca fiind de eseuri, cuprinzând însă şi articole apărute săptămânal o perioadă în cotidianul „România liberă”) şi „Soarele de apoi”, carte de poezie, ambele apărute în anul 2000.
O surprindeam acolo pe autoare predicând rechinilor, înotând fără teamă în mijlocul lor, apărată de câţiva delfini cu aripi de îngeri (acum din ce în ce mai puţini): „într-o lume în care totul e de vină, dar nimeni nu e responsabil; într-o lume în care spunând adevărul pare că minţi şi, dezvinovăţindu-te, pare că te acuzi; într-o lume cu care semăn tot mai puţin şi-n care găsesc tot mai puţini oameni care să-mi semene, eu sunt vinovatul.” Mai observam acolo, în acel text, că, deşi recunoaşte adevărul, nu are curajul de a accepta constant adevărul, mai făcându-şi încă iluzii asupra omenirii (în poemele sale)...
După zece ani, în nişte „poeme noi” (după cum este subintitulat volumul de la Humanitas, într-o interesantă concepţie grafică), „lipsa de speranţă” (o sintagmă nefericită, banalizată, căreia trebuie musai să i se găsească un înlocuitor deoarece nu surprinde întreaga complexitate a sentimentului) din volumul de eseuri din 2000 se reflectă ameţitor (câteodată, deoarece mai sunt şi poeme în care candoarea marcă înregistrată mai învinge lehamitea pe care autoarea a reuşit să o îmbrace pentru carnaval)... Acum, Ana Blandiana pare a accepta crudul adevăr...

Dar ce ar rămâne după o primă lectură, din pura plăcere a cititului, cu acel sentiment al hotărârii ultimei ţigări (înaintea execuţiei cronicarului de carte)?
O quasidefiniţie a credinţei („...credinţa – Asemenea rândunelelor/ care pătrund sub cupolă/ Zburătăcite de clopote -/ Se roteşte speriată,/ Se loveşte de pereţii pictaţi,/ De Pantocrator,/ Coboară/ Şi se aşază cuminte în frescă.” –p.5), observarea unui handicap al credinţei într-un poem ce aduce gingaşă completare la angelologia lui Andrei Pleşu: „Ce greu e să mângâi un înger pe aripi!/ Oricât de apropiat, el se fereşte de-atingere/ De teamă că ai putea să-l prinzi,/ Se roteşte, revine, fâlfâie abia auzit,/ E singurul sunet de care-i în stare./ Ei, îngerii, nu ştiu vorbi, / (...)/ Mesajul lor mut e prezenţa./ (...)/ Speriaţi de intimitate,/ Protectori, dar nu familiari,/ Lăsând mereu o distanţă prin care/ Cuvintele mele se târâie ca să-i ajungă,/ Fără să ştie dacă/ Nu sunt prea slabe să le-atingă auzul./ Ce handicap al credinţei:/ Să nu ştii dacă eşti auzit, nici dacă auzi/ Şi din toate simţurile să rămână doar visul tactil/ De-a mângâia, fără să-l sperii, un înger pe aripi...” (p.7).
Apoi un psalm de murmurat când vezi documentare cu animale (ce nu au mila în gene) pe Discovery, National Geographic ori Animal Planet, un psalm revoltat ca la Arghezi (cu finalul „Mai nevinovată, dar nu nevinovată,/ Totuşi mai nevinovată decât tine,/ Autorul acestei perfecţiuni fără milă,/ Care ai hotărât totul/ Şi apoi m-ai învăţat să întorc şi celălalt obraz” –p.11. La pagina 83 mai avem o „Rugăciune” complemenatră, la fel de blând revoltată, delimitând asemănarea dintre Fiu şi Tată, creştineşte...
Mai avem o „Clepsidră” care relevă: „Visul opririi/ Din drumul spre moarte/ Seamănă morţii” (p.13), o întrebare asupra stăpânului „morii în care / Moartea nu-i decât o biată manipulare?” (p.17), sentimentul conştiinţei de a fi pradă (chiar şi în rugăciune), o cosmologie-n „Aglomeraţie” (p.23), o viziune a Bisericilor închise, un final de „Exorcizare” (p.31, strofa 2: „Mă supun ierbii/ care mă salvează/ De neliniştea care sunt eu însămi,/ Lăsându-mi numai tălpile goale în roua/ Prin care tu urci în mine,/ Înlocuindu-mă.”), un Zeu care-nvaţă mersul „pe role”, o silabisabilă inapetenţă la vremurile crude (noi, prea noi, prea ca într-un infern postmodern, cu drăcuşori citând de-a valma din ode şi rugăciuni ratate), parcă din ce în ce mai sălbatice, înlocuind ororile închisorilor şi regimului comuniste (par exemple) cu ororile lăcomiei (de lux, de viaţă în orice condiţii, de a fi altcineva, de ce mai vreţi dumneavoastră), un înger prăbuşindu-se (p.37), fagurii oameni „din care mierea eternităţii/ S-a scurs”, nişte „hale ieşite din uz/ În care se citesc poezii fără noimă”.
Ce-ai mai nota în fuga primei lecturi? Despre stela funerară a unui copil mort de 2000 de ani? Uimirile, uitările, regăsirile de sens? Luciditatea faptului că de cele mai multe ori nu ştim cum este să fim buni sau vii, „Aşa cum/ Seminţele de piatră ale nisipului/ Nu ştiu ce-nseamnă a rodi”? (p.63). Apoi iarăşi Credinţa care „mută muntele Olimp” (p.67, în continuarea beletristicului act de sincretism religios, despre care aminteam şi în anul 2001), preanumeroasele „Clone ale Sfântului Duh” de la p.77, porumbei despre care ştim de la Picasso, parcă, şi de la naturalişti că nu sunt deloc blânzi când este vorba de dispute teritoriale...

În anul 2000, în „Soarele de apoi”, scria „E totul grav şi înţelegem totul” şi mie mi s-a părut că acolo erau obsedante raportul parte-întreg şi luptele dintre apărătoarea candorii şi copilăriei şi acel Tot grav, conflictul dintre credinţă şi îndoială, concluzionând, nu ştiu cât de adevărat, că Blandiana a reuşit, chiar şi după un deceniu al cutremurelor sociale, să-şi apere libertatea de a se copilări şi de a fi lucidă...
După încă zece ani, copilăria e undeva departe aproape, la frontiera de stat dintre o patrie A4 (căreia vrem să-i recunoaştem, noi, ceilalţi protejaţi de alte şi alte patrii A4, cât mai degrabă o independenţă frumoasă) şi o formă de organizare statală de o nimicnicie criminală, vameşii (vremurilor) exersându-şi semnătura pe oasele ei fragile (ale copilăriei) precum în „Colonia penitenciară” a lui Kafka (sau, dacă vreţi, scenariul lui Lucian Pintilie)...
Dar de ce o „patrie A4”??? O patrie a unei nelinişti... de cameră: „Aici este patria neliniştii,/ Gata să se răzgândească/ Din clipă în clipă/ Şi, totuşi, nerenunţând să aştepte/ Ceva nedefinit./ Aici este patria,/ Între pereţii aceştia/ La câţiva metri unul de altul,/ Şi nici măcar în spaţiul întreg dintre ei,/ Ci doar pe masa cu hârtii şi creioane/ gata să se ridice singure şi să scrie,/ Schelete brusc animate ale unor condeie mai vechi/ Nefolosite de mult, cu pasta uscată,/ Lunecând pe hârtie frenetic/ Fără să lase vreo urmă.../ Aici este patria neliniştii:/ Voi reuşi vreodată/ Să descifrez urmele care nu se văd,/ Dar eu ştiu că există şi aşteaptă/ Să le trec pe curat/ În patria mea A4?” (p.145).
Deoarece în patria reală vânătorii cu care autoarea a stat la masă (p.9) au devenit asemenea naziştilor, punând în practică un fascism de sorginte economică, un regim de exterminare şi de apartheid umilitor, un carnaval social (şi metafizico-religios – aici, la p.15, poate revolta mă face să exagerez, poate nu este vorba decât despre nişte efemeride necunoscute: „Se colorează ca să se ascunză/ Şi sub acest strălucitor travesti/ Trece din frunză în frunză,/ Le convinge că zborul nu doare,/ Că e doar o experienţă minunată,/ Apoi le desprinde uşor,/ Libere pentru prima dată,/ Fascinate de întâmplare,/ Ca şi cum n-ar muri./ Dar mor./ Iar el, cel ce le travestise/ Ca să le omoare,/ Rămâne singur şi colorat ca o paiaţă/ În lumea deodată mai mare/ Între catedrală şi piaţă,/ Singur şi fără să ştie muri,/ Deşi ştie să zboare.”
De ce o patrie A4? Pentru că în lumea reală a românilor este „un bocet fără odihnă, care nu se opreşte” al îngerului acela, acela al poporului român, despre care scris-a şi Andrei Pleşu. Este o luptă oarbă pentru putere (uneori, „Prostia sinucigaşă” câştigă, p.43) , o „linişte peste atâtea înfrângeri”, iar Ana Blandiana exprimă altfel înţelegerea gloatei, „mulţimile” care sunt, totuşi, pustiuri... Cum spuneam, acum se observă o evoluţie dinspre eseu spre poem a percepţiei mulţimii de către scriitor: la pagina 69 aflăm, chiar dacă nu chiar precum în cazul lui Ebenezer Scrooge, că „sunt ani de când cred/ Că marea nenorocire a oamenilor/ este că sunt prea mulţi pe pământ.”
Ana Blandiana din multe dintre poemele „patriei sale” pare un personaj uitat de către un Cormac McCarthy în afara cărţii sale „The Road”, care, pentru necunoscători, înfăţişează o lume post-apocaliptică...
Ana Blandiana dă impresia unui personaj prins în capcana chihlimbarului literar: poemul „Chihlimbar” este, poate, exemplar pentru întregul volum, sinteză a acestuia, cu menţiunea că doar se încearcă uitarea lumii: „Uitând de lume şi uitând de mine,/ Simt cum singurătatea mă umple ca o miere/ Curgând în vasul ce i se cuvine/ Pentru c-o soarbe şi o cere.// Sacri sunt fagurii din care curge/ Aurul ei pe viaţa-mi de apoi,/ Când limpedea-ţi pedeapsă, Demiurge,/ Mă-nfăşoară-n dulcele noroi.// Dar voluptate-i chinul, nu calvar/ Şi îmi aduc de mine-aminte/ ca de o gâză prinsă-n chihlimbar,/ În cripta luminoasă de cuvinte.” (p.47).
Din propria legendă (quasisolipsistă, doar la p.49) îşi vede semenii cum se varsă „sălbateci şi singuri,/ Înapoi în umeda grotă-a instinctelor.”
Parcă mai mult ca niciodată poetul înţelege că scrierea sa nu e decât o rugăciune, uneori ascultată, altădată nu, o contribuţie a laicului la neîntrerupta rugăciune a tuturor călugărilor din lumea aceasta. Şi poate şi din cealaltă... De aceea, biografic („Biografie” se intitulează ultimul poem menţionat), poate murmura: „Nu mai am dreptul să mă opresc” (p.49). Va scrie, va scrie, „vie şi mândră”, la hotarul dintre fiinţă şi taină (poate doar a Neantului „Neînstare să devină silabă”, p.55), va continua să-i placă să se joace cu copiii. „Şi totuşi, îmi place să mă joc cu copiii,/ Cu plăcerea ambiguă,/ Aproape perversă,/ Pe care trebuie să o aibă cei ce îngrijesc/ Pui de lei sau de tigri/ ca şi cum ar fi nişte pui de pisici,/ Uitând că va veni un moment când/ Jocul va trebui să înceteze,/ Un moment pe care-l amână mereu/ ca într-o ruletă rusească.// Mă joc cu copiii care vor deveni adulţi/ Încercând să amân clipa/ Când le va face plăcere să mă sfâşie,/ Devenind adulţi,/ Tot mai adulţi,/ Tot mai mulţi,/ Mult prea mulţi,/ În timp ce eu rămân singură în copilărie.” (p.69).
Iată un semn clar al înstrăinării poetului, a pierderii încrederii acestuia în oameni şi în porţile eternităţii, după cum se citeşte la p.73 şi la 107: „Dacă din şapte-n şapte ani/ Nimic din mine nu mai e eu însămi,/ De ce să mă mai mir că sunt străină?/ Firească e alienarea,/ Când tot ce-i nou/ Mă uită şi mă şterge/ Cum şterge urmele pe plajă marea.”
Este o lume din care înţelege din ce în ce mai puţin ( este un fel de a spune că eşti revoltat; la p.79 scrie că înţelege „atât de puţin”), declarând aceasta cu iubire de înţelepciune... Arzând(u-se pe sine) precum stelele de care răspunde (un) Serafim (p.85): „Fără cenuşă,/ Fără fum,/ Fără sens...” Cel puţin aparent.
Scara Anei Blandiana este, iată, una a îndoielii: „...Iartă-mă pentru că, neputincioasă,/ Cuprinsă de furie,/ Mă prefac că te văd/ Şi încerc să mă mint,/ Inventându-te/ În loc să te găsesc./ Iartă-mă pentru profanarea/ Pe care mă sui ca pe-o scară,/ Pedepseşte-mă,/ Smulge-mi-o de sub picioare,/ Ca să rămân suspendată/ În nebunia/ De care să nu mă mai pot îndoi” (p.95).
Desigur, credinţa se va reaprinde mereu din „sâmburele de întuneric” (p.113), şi (din) Tăcerea infinită va putea fi mereu scrisă Tăcerea Tăcerii „Din care toate curg/ Cum curge sângele din rană” (p.129).
Şi, încet, încet, scriitorul capătă curajul de a întreba, mitologică întrebare!, cum „misterele s-au înlocuit unele pe altele” (p.133).
Uneori, dorinţa (despre care David Lynch, regizorul, scrie că este momeala care atrage ideile: „Frumos este că, atunci când prinzi un peşte pe care-l iubeşti, chiar dacă e mic – un fragment dintr-o idee -, acel peşte îi va atrage şi pe alţii, care se vor agăţa de el. Apoi, te afli pe calea cea bună. În curând, vor apărea din ce în ce mai multe fragmente, şi totul iese la suprafaţă. Dar începutul se face cu dorinţa.”) poate, într-adevăr, să o mai provoace pe Ana Blandiana, dincolo de luciditate: „Aş vrea să fiu o insulă/ Pe care să o viseze cei ce vor să rămână singuri,/ pe care să o vadă în halucinaţii naufragiaţii,/ O insulă pe care valurile să o îmbrăţişeze ritmic,/ Părăsind-o şi răzgâind-se fără încetare.// Câteva palje, câţiva arbori, un promontoriu,/ Sumară definiţie a singurătăţii/ pentru toţi ceilalţi/ Cărora nu le trece prin minte/ Că o insulă este întotdeauna vârful unui munte/ Cu poalele populate de miriade de fiinţe/ Pe fundul oceanului.” (p.135 – poemul „Insulă”: într-adevăr, vorba lui Dan Cristea , un „poem simplu şi fără mari pretenţii”, de parcă un mare poet ar avea vreo pretenţie!).
Epitaful de la „O continuă pierdere” (p.137) poate fi sculptat pe porţile oricărei catedrale a neamurilor: „Nu e greu să pierzi,/ De fapt înălţarea nu e/ decât o continuă pierdere,/ Lestul obiectelor şi fiinţelor căzute/ Te ajută să urci,/ Te propulsează în haos,/ Acolo unde singurătatea/ Devine materie primă/ Pentru demult visate palate/ pe care nu mai are cine să le locuiască” (p.137 – „O continuă pierdere”).
Teribile sunt şi „Paralele” (p.139): „Fără speranţa trezirii,/ Suntem închişi în propriul somn/ ca într-o capsulă etanşă/ În care visează fiecare un alt vis/ Despre care nu se îndoieşte că este realitatea.// Soldaţi adormiţi, înarmaţi până-n dinţi,/ Înaintează îngreunaţi de căşti,/ Gamele, pături, efecte,/ Unelte cu care ucid – fără să-i trezească -/ Pe alţi soldaţi adormiţi într-un somn paralel./ În timp ce istorici cataleptici/ Scriu cronici/ În propriul coşmar despre toate acestea,/ Iar poeţii visează că se trezesc şi descoperă/ Cum realitatea e în altă parte.” Să fie necesară uneori o viaţă întreagă pentru o clipă de luciditate apocaliptică?
Frumuseţea cărţilor care rămân ca nişte copii orfani, ori, dacă vreţi, ca nişte stele pe cerul nopţii, poate fi un răspuns...
Bref, abia mai respirând în valul binemeritat de cronici la noua carte a Anei Blandiana, aceasta ne-a convins din nou că scriitorul, pe lângă faptul că trebuie să fie o conştiinţă-martor, pe cât posibil, este şi un suflet-frate/soră, lângă care te simţi mereu „acasă”.
Acasă A4, confort metafizic!

a.g.secară

Note:

Fragment dintr-unul dintre articolele din Ghicitul în mulţimi.
Într-un interviu realizat de către Diana Corcan, publicat în primul număr al revistei „Obiectiv Cultural” (p.2-3), din decembrie 2010, referindu-se la o anumită parte a societăţii româneşti, anume „învinşii” Sistemului de tranziţie, Ana Blandiana declară următoarele: „Ei au fost cei care s-au strâns în Piaţa Universităţii şi au fost vânaţi de „mineri”, ei au fost membrii Alianţei Civice, strânşi – împotriva tuturor suspiciunilor şi a tuturor dezbinărilor societăţii româneşti din comunism şi din post-comunism – sub devizele „Nu putem reuşi decât împreună” şi „Solidaritatea este superlativul libertăţii”; ei sunt cei cărora li s-a datorat alternanţa la putere din 1996, fără de care nu s-ar fi putut pune problema integrării euro-atlantice. Ei sunt cei obosiţi şi deprimaţi de faptul că, în pofida paşilor făcuţi, totul trebuie să băltească în corupţie, în vulgaritate şi în indiferenţă. (...) În spatele predestinării nu se află nici Dumnezeu, nici Diavolul, ci setea de putere, trăgându-şi forţa din vechile structuri totalitare care acoperă ţara şi pun frână tuturor reformelor care le-ar deranja interesele. (...) Este vorba de interese strict personale – legate între ele prin legături de tip mafiot şi prin tradiţii de tip securistic – opuse intereselor naţionale şi chiar intereselor partidelor în numele cărora ne conduc. „Istoria cu încetinitorul”, pe care o trăim, provine din confruntarea între forţa acestor interese şi forţa sensului de înaintare a istoriei, pe care o frânează înaintând în contrasens.” Oricum, după experienţa implicării în lupta împotriva celor care iubesc puterea, este bine că a mai putut scrie poezie!
David Lynch – Cum să prinzi peştele cel mare. Meditaţie, conştientizare şi creativitate, Ed.Humanitas, Biblioteca de film, Bucureşti, 2007, p.31, trad. de Cătălin Mesaru.
Dan Cristea – „Patria singulară a scriiturii”, în „Luceafărul de dimineaţă”, nr.4/2011, p.3.

marți, 19 aprilie 2011

Cărţile lui Guy Montag (III):Tubaj cu şarpe

Diana Corcan – Tubaj cu şarpe, Ed.Brumar, Timişoara, MMX.

Am avut imprudenţa (dar şi inspiraţia!) de a citi, înainte de a termina lectura celei de-a treia cărţi a Dianei Corcan, o cronică la carte, semnată Carmen Ardelean, apărută în „Caiete Silvane”, nr.10/2010, p.13-14. Am fost inspirat deoarece multe dintre aspectele sesizate de C.Ardelean le-aş fi enumerat şi eu în aproape aceeaşi ordine, plecând de la (neo)suprarealismul căruia îi este îndatorată D.Corcan şi de la imaginarul debordant al autoarei, despre care cronicara amintită a scris că este „halucinant, ilogic, şocant prin impresia de caleidoscop perpetuum mobile, prin conotaţiile in crescendo”, acest imaginar cu atributele sale fiind „imprimat pe ţesătura fină a fiecărui poem.”
Într-adevăr, Poezia Dianei Corcan este explozivă. Greu de controlat, aproape de a intra în sfera de interese a serviciilor anti-tero (literare).
Cu un graţios orgoliu călcând pe orgoliu, Diana Corcan îşi asumă condiţia marginală a creatorului ( a se vedea poemul „undeva pe margine”, p.12) ancorat de limburile Fiinţei. Suspendată între două lumi, cea a imaginarului (unde totul este posibil) şi cea a concretului, poeta se supune/se autopropune unui continuu experiment (pseudo-medical): tubajelor cu şarpe.
Nu ştim cât din simbolistica atribuită tradiţional şarpelui (frate sau nu) recunoaşte şi autoarea; cert este că suntem martorii extragerii şi auto-analizei (moderate; Diana C. nu vrea să-şi fie propriul critic literar!) unor imagini ce-şi caută şi găseşte cuvintele, îşi pipăie şi silabisesc nivelul ontic, reflectând existenţele: „şi totuşi nu eram nişte fiinţe umane/ asta o simţisem demult de când/ smucindu-ne unul pe altul/ ajunsesem pe pământ/ primul gând a fost să lipăim/ într-o baltă/ şi să lingem o bucată de sare/ cel puţin aşa îmi place să-mi/ amintesc: vocea noastră erbivoră/ de atunci/ (...) apoi prima provocare/ oasele jucând nebuneşte/ în păpuşa de lemn/ (dublate pe dos de oase anemice)/ şi limuzina rece făcând/ ritualul (pe cerul gurii) cu menta de trecere/ şi frisonul în degete/ plimbarea pe diagonală/ cu jumătatea secundară din noi/ (cea care umblă buimacă pe drum)/ întinsă bine cu bărbia înfăşată/ în sunetul de dincolo/ şi gura legată şi lipicioasă/ de la amarul lichior de mentă// şi totuşi nu suntem nişte fiinţe normale/ ieşite aşa/ la întâmplare.” –.12-13). Filosofic vorbind, normalitatea nici nu este de recomandat. Literar, nici atât!
Carmen Ardelean cade - în cronica amintită – în păcatul, vorba vine, uşor de iertat, fals-impresionist (empiric, naiv oarecum) de a face referiri comparatiste (cum mi s-a întâmplat şi mi se întâmplă destul de des, când am scris despre o carte a unui alt brăilean, Dan Bistricean şi Cristian Robu Corcan a observat aceasta degrabă într-un articol), căutând să simplifice încadrarea autorului. Aici este vorba de „eludarea canoanelor, tiparelor postmoderniste sau suprarealiste” înclinând însă, în cele din urmă, spre un suprarealism amintind de Gellu Naum (la pagina 108 este clară o aluzie la „Zenobia”). Să fie oare acest aspect important?
Cred că este decisiv faptul ca Diana Corcan să fie Diana Corcan, să fie recunoscută ca atare. Şi – cel puţin în acest volum, celelalte două – „Stăpânul lupanarului”, 2007, şi „Corabia pisicilor galbene”, 2008, ambele la Brumar, nefiindu-mi cunoscute – aceasta se întâmplă! Diana Corcan este „om întreg” (p.30), este „vie” (p.31), cu toate caracteristicile şi bizareriile sale (care nu încearcă, de fapt, conform unei dedicaţii, decât să menţină cumva „lucrurile cu adevărat importante într-o anume certitudine”), cu drepturi depline asupra propriei deveniri/ risipiri... de pe altfel de culmi ale unei decente disperări.
Diana Corcan transcende feminismul – deşi aici mă ia poate gândul înainte fiindcă nu ştim cât de feministă ar putea fi sau este o persoană, dar rog a se lua termenii mai alalejer – sic! – nume mari ale liricii aşa-zis feminine, Angela Marinescu, Nora Iuga, Ana Blandiana plătesc un anumit tribut asumării condiţiei feminine -, adoptă o neutralitate specifică spiritului, Duhului în general, Duh rătăcind – dar aici deloc bovarizând – întru condiţia umană ancorată de acel limb al imaginarului poetic deja amintit.
„Cuiele de tocuri” sunt mai degrabă arme în care bate „tot pământul în cap/ cu ele tai faţa lui (harta rece)/ îl mutilez” (p.11 – vorbesc ca un vinovat).
Condiţia umană „intră ca un şarpe în gură/ şi mestecă totul/ ca să încerc să semăn cu mine/ din urmă/ trebuie să nu fiu şifonată/ deloc/ iar tu ar trebui să învii.” (p.18 – mersul prin praf (I)). Altfel spus, orice am face, nu prea avem cum să semănăm cu noi înşine, deabia luciditatea acceptării acestei înfrângeri ne face să fim aproape de ceea ce rămâne din noi, după ce ceilalţi ne desfiinţează, după cum spunea Noica.
„Woman, Interrupted” ( a se vedea filmul „Girl, Interrupted”), Diana Corcan ar fi, poate, un bun subiect pentru un Lars von Trier (nu, nu el a regizat „Girl...”)... Şi nu mă refer la vulpea din „Antichrist” (film oarecum ratat din cauza unor secvenţe tratate neglijent) ci, iată, la un poem precum „când nimeni nu intervine” (p.21): „vedeam un pui de vulpe cuibărit în fotoliu/ cenuşiu/ se temea să nu-l strig eu pe nume/ eu cu pleoapele întinse până la tiv/ mă temeam să respir/ sau să nu mă simtă el la un moment dat aţipind/ era adâncit în cerga deasă care cerea un/ loc ocupat (şi ascuns) în fotoliu/ şi era noaptea/ când cărămizile se mănâncă între ele în zid/ şi se strecoară oricine/ şi face ce vrea// ştiu pe cineva care mi-a fost foarte drag/ umblă (şi acum) cu un pui de şoarece negru în cap/ pentru că a rămas cu el încuiat/ într-o noapte// când nimeni nu intervine.”
Da, „nici vorbă” (p.22), Poezia Dianei Corcan s-ar putea încadra în ceea ce numeam altundeva „romanul poeziei”, subspecie a anti-romanului (noul roman, dacă vă place!) deja clasicizat. Nu numai deoarece poezia sa are şi personaje: însăşi umanitatea, câte un prieten pe care l-a pierdut ( „punct zero”, p.15), El, cetăţenii vii, „inşii cu ochii/ scoşi cu gene crăpate/ tăcând”, caii – nu prea swift-gulliverieni, expresioniştii, oamenii siguri (din „c.v. sau scheletul unui arbore”, p.28), oamenii gri (ibidem), „justiţiarul din colţ”, „doctorii spitalului de boli/ care freamătă” („pe sens unic – p.29), fratele bătrân fără sex (p.34), circarii, spectatorii, femeia arsă (p.39), oamenii de tablă, evjen ş.a.m.d.
Toate aceste „personaje” sunt ale unui dublu-citadinism (evident de la primele poeme): cel subteran (interiorizat) şi vag cel real, acesta din urmă contând (prea) puţin... într-un fel.
Interesant conceptul sugerat ( în „un om care doarme puţin”, p.36-37) de „Biserică-circ” (scuzată să ne fie cacofonia!): „în circul enorm am un număr pe sfoară/(...)/în pauza pe care o iau ca să joc rolul unui om/ care doarme puţin/ la fiecare număr în sală/ văd feţele de spectatori/ care au plătit să trăiască în plus/ cum se roagă şoptit/ - sunt în biserica asta mulţi îngeri îngheţaţi/ la parter care dorm printre scaune/ au capetele grele de somn sau sunt ameţiţi de lumini/ număr în gând şi aştept/ ca ei să se trezească/ şi să ţipe: eşti viu”.
„Studii minore” (dar nu nesemnificative ori minimaliste – un poem se intitulează „studiu minor asupra unui înger vecin”, p.41) asupra unei umanităţi desacralizate, alienate, nevrozate, poemele Dianei Corcan caută „ o stradă pe care ai visat-o/ demult/ o stradă care stă în faţa ta/ ca un covor care se derulează-/ e unicul drum sigur”.
Ochiul ei din frunte, „ce intuia” (p.48), simte esenţele şi dictează, dictează automat ori ba, dincolo de timpuri şi spaţii. A se vedea poeme precum „pe faţa cealaltă” (p.48) ori „parcă se legase sub pământ cu o frânghie” (p.49), unde un ceas moare sau timpul ei se opreşte la zero...
Tot fals medical, se încearcă o „operaţie de dezmărginire”, (şi) deoarece luciditatea îi pune scriitorului în faţă o oglindă în care i se vede prefăcătoria ( a se vedea mai jos; o prefăcătorie involuntară, instinctuală în cazurile fericite, politicoasă sau voluntară, demnă de iadul care stă bine în orice oraş, de nu ştii să-l fentezi).
Autoportretele care rezultă sunt mai mult decât convingătoare (şi fără de iluzii), ca în „eram un poet prefăcut” sau „eu înfig un bold într-un fluture” (p.54): „nu am vocaţia eliberării treptate// nu porţionez ploaia care taie praful// nu porţionez cuţitul care spală rana// am sufletul închis într-o pungă de/ plastic/ - în care nu este aer în care nu se mişcă/ nici măcar firul de praf la alt fir/ de praf ca să-l facă să râdă-/ îi dezvelesc gingiile de vată şi-i suflu/ că nu mai poate să tacă/ se zbate ca un fluture orb apoi cade/ se lasă înţepat ca o broască/ se încreţeşte într-un experiment/ adunând tot gunoiul în piept/ toată lepra din jur/ din casa asta mare şi neagră în care/ trăim la comun”.
Autocaracterizarea se raportează mai mereu la lume, sursă a alterităţii, neadaptării... perfecte.
Drumul quasi-absurd, înţeles şi ca viaţă în genere, este un leit-motiv important („până acum totul e un drum lung”, p.59), tautologic exprimându-ne, Diana Corcan asimilând şi observaţia de fineţe a unui Kavafis: „Nu crede c-ai să pleci vreodată în alt loc, la alte mări! Oraşul va porni pe urma ta” (p.9).
Jocurile seducţiei sunt suspendate literar (nu ştiu cât de mult s-a tratat subiectul timpului literar!), la Diana Corcan predominând mirarea în faţa răcelii universului, extazul cuvintelor în faţa imaginarului absurdităţii, încercarea neconvinsă de vrăjire a dez-vrăjirii lumii...
Unele porţi ale imaginarului sunt închise aici: degeaba aştepţi feerii, alternanţe ale receptării (şi oglindirii) absurdului cu magia de tip tolkienian: nu va sosi nici un elf, nici un hobbit, nici un prinţ care să salveze Alba ca Zăpada a Poeziei de la început de secol XXI d.Hr. Dulapul nu are proprietăţi ca la Clive Staples Lewis ci „se lasă pe tine grămadă” (p.73).
Muzele nu sunt acum decât nişte pitici neputincioşi iar visul adormitei din Oraşul etern este o epopee din care poetul adună fragmente care exprimă, vorba unui Traian T.Coşovei de pe coperta a IV-a , „inteligenţa creativă a unei autoare ce se distinge prin refuzul clişeelor în favoarea exorcizărilor trăirilor”.
Trăiri interioare care se susţin fiinţial prin absorbţia oglindirii urâţeniei relaţiilor umane şi nu numai. Mai găseşte Diana Corcan şi o frumuseţe demnă de a fi exprimată artistic în afara frumuseţii tensiunilor energetice? Poate că nu, poate că doar dragostea de viaţă, dorinţa de a fi viu, vie mimează frumuseţea-fiinţă iar frumuseţea conceptualizată nu e decât o minciună (falsă oglindire) instituţionalizată, un idol căruia ne închinăm egoist de milenii. Poate că la acea frumuseţe-fiinţă chiar nu prea putem avea acces... ordinar. Frumuseţea-fiinţă a unei certitudini metafizic-religioase este inaccesibilă chiar şi într-un ritm prozaic alert (p.72-73): „dacă ai reuşi să rămâi nemişcată/ în faţa unei pânze albe/ sau a unei foi de hârtie/ ai câştiga câte ceva/ (şi poate ai câştiga şi ceva timp)/ (...)/ câte semne se întind pe covor când îi/ dai un ocol/ şi nu scrie niciunul un cuvânt explicit/ care să răspundă la: ce unde de ce.../ poate-ţi spune ceva măcar zidul poate te ajută să/ ţipi sau să fii – el face legătura cu tot/ ce-i afară/ drumul ăsta scurt e ascuns de var”...
Degeaba râzi, degeaba vrei să râzi ca să-ţi exprimi fericirea de a simţi abstracta frumuseţe ( „ca să nu râd”, p.75). Dacă ai fost în Arcadia, acum lasă orice speranţă: este „haos în arcadia” (p.76-77): „am devenit preistorică rea/ mă adună cineva şi mă bagă în muzeul antipa”... Să fie vorba de „o hidră de oraş perfectă”, de o fiinţă cu şapte capete? „era vremea când rupeam/ cu cele şapte guri (frământate cu nervi/ şi cruzime)/ din mal/ acum singura gură din mine/ cu cei doi ochi ai ei lipiţi/ să nu vadă (să nu înţeleagă)/ construieşte sub o apă de vată// drumul acela după care tânjeam/ de copil ca să merg/ drumul acela de pe marginea căruia/ am făcut tot timpul cu mâna/ un fel de semn în x sau în cruce/ de părere de rău – e alt drum” – p.79, „şi atât”.
Un alt „autoportret la moment” completează imaginea cititorului despre scriitor (p.80): „mă uit/ femeia aceasta din faţa/ argintului rec/ are pe faţă un frig/ şi se vede un tren/ cum străbate un trup deraiat/ se risipeşte pe multe direcţii/ şi se văd doi ochi de ceasornic/ cu lanţ/ cum încep să se agite/ pe faţa ei ar fi putut să trăiască/ un om/ dar s-a spart//.....// şi părul ei ciopârţit cu un topor/ şi toată această degringoladă/ de fulgere retezate sub pântec/ care o fac să se aplece treptat...”
Transformată „într-un fel de fiinţă/ cu mască” de poezie sui generis, Diana Corcan nu lasă numai o mărturie rece asupra unui imaginar şi a unei lumi aliene, câteodată părând ca „într-un film”; cuvintele ei, jocurile ei de potriveală ustură rău cititorul comod, căruia nu-i place să fie oglindă aproapelui său (altfel zis, aproape aproapelui!).
Rareori dă semne de adevărată slăbiciune omenească (zice undeva ceva de „supraom”, nietzschean ori ba), ca în textul „cu un da şi un ţipăt diform” (p.88-89) în care încheie prozaic, managerial: „eu realizam numai afaceri proaste/ în care celălalt pleca oricând”.
Citind cartea în zilele de Crăciun, pot spune doar că nu este o poveste de Crăciun (aşa cum, într-un fel, nici carolul lui Dickens), chiar dacă spre final o iarnă siberiană cuprinde aproape toate cuvintele („lumea mea s-a schimbat într-o zi/ s-a altoit cu siberia/ a amorţit”, p.90, „de pe acoperiş”; şi în poemele „eu sunt omul din casă”, „acum toate zăpezile se răzbună”) şi scriitorul caută (totuşi) o ieşire (inutilă) din oraş...
Tim Burton, sau măcar al său băiat-stridie, ar fi fani iremediabili ai Dianei Corcan, căreia îi fusese fixată cândva o întâlnire dintre ea şi ea: „să fiu sincer/ nu-mi amintesc să mă fi/ născut viu/ sigur nu înţeleg nici azi/ ce a fost/ sau ştiu eu/ fusesem aşezată pe râu/ ca să curgă ceva şi prin mine/ trebuia să simt apa în plămâni/ poate încălzită de peşti/ simţeam sufletul lor cum îmi/ intră prin nări şi prin gură/ era fosforescent şi uşor/ el m-a scos la suprafaţă/ din mâl într-o zi/ şi m-a pus să respir// era cald în sicriu/ era vreme frumoasă.” (p.103).
Cine îi cunoaşte filmele excentricului amintit va înţelege (măcar parţial) de ce: „nimic nu mişcă nimic/ nici fiinţa nici obiectele mari nici obiectele mici/ noaptea – punct de odihnă/ dimineaţa – se naşte cu un mort după ea/ şi te întrebi de unde un copil avortat într-un pat care sigur/ e/ cald – îl zgâlţâie lumina – el tace el e mut// acest copil începe să meargă după toaleta făcută cu grijă/(...)// privesc cum morţii îşi fac cafeaua/ îşi aprind lumânarea şi trag primul fum/ şi se gândesc ce să facă pe ziua de azi/ vorbesc – fac totul/ fac sex/ socotesc” ş.a.m.d. (p.106-107).
Fratele ei, şarpele (p.108), ne-a ispitit, împreună cu ale ei cuvinte, idei, imagini, anti-feerii, convingându-ne să ne prefacem că ne iubim, că suntem vii, că-l înţelegem pe evjen („personajul” din final, din poemul cel mai lung, „când eu am văzut că un om merge şi altfel/ ţine un perete pe dreapta dar în faţă are liber”: „evjen e un om mare şi galben/ care străbate lumea cu piciorul/ călare pe o insulă – spune el - în care nu există dus-întors...”) şi, în ultimă instanţă, pe diana corcan, un om fără sfârşit (nu poate fi ceva mai bun pentru literatură!), iară nu sfârşit precum papinianul...
Acum, şarpele nu mai are răbdare, dar, din punct de vedere literar, prea puţin are importanţă: de câţiva ani, dinspre Brăila un nou val literar se îndreaptă hotărât ( în virtutea tradiţiei) spre o confirmare deplină. De nume precum Diana Corcan, Cristian Robu Corcan, Adrian Buzdugan, Marian Coman şi Dan Bistricean cu siguranţă vom mai auzi...

a.g.secară

Cărţile lui Guy Montag (II):Despărţirea de Tom şi Jerry

Vasilian Doboş – Despărţirea de Tom şi Jerry, Ed.Opera Magna, Iaşi, 2009.

Deloc hazardat, volumul se subintitulează „Noblesse oblige”. Vasilian Doboş se întoarce editorial la artele frumoase (de parcă ar putea fi şi altfel artele!) ale cuvântului şi imaginii.
A-i fi ispitit după titlu să crezi că ludicul primează, dar spiritul jucăuş nu este decât atât cât trebuie. Trimiterile din texte la Daniil Harms te-ar putea să te trimită cu gândul la un umor absurd. Şi este şi acesta, dar cu o anumită măsură: cea a empatiei cu spiritele prietenilor/ confraţilor întru litere (sau imagine) prezenţi între coperte (nu-i enumăr pe toţi!): Lucian Vasiliu, Daniel Corbu, Cezar Ivănescu, Cassian Maria Spiridon, Mihai Ursachi, Nichita Danilov, Liviu Papuc, Horia Zilieru, Emil Iordache, Florin Buciuleac ş.a.
Dar cartea lui V.Doboş este mai mult... După „despărţirea de om” ce mai putea urma?
Textele lui V.Doboş îmi confirmă ceea ce bănuiam de mult: „noul roman” în Ţara Carpaţilor şi a Dunării are o nouă formă. Se scrie la „monumentalul” Roman al Poeziei pe nerăsuflate, cu sufletul la gură!
Friedrich Nietzsche, cu plecăşiune, ne invită întru carte: „Eu nu mai simt nimic la fel ca voi:/ norul acesta, pe care-l văd sub mine,/ greoi şi negru, care-mi stârneşte râsul -/ e pentru voi un nor de furtună (...)/ Bravi, batjocoritori, brutali, indiferenţi – aşa ne vrea pe noi înţelepciunea: ea e femeie şi iubeşte numai un războinic.”
Nu ştiu dacă a mai scris cineva despre „suprarealismul filosofic” sau, ca să fim mai puţin categorici, sapienţial... Dar ceea ce urmează, în carte, scris cu bonomie şi dragoste de viaţă şi de prieteni ar putea fi considerat un suprarealism metafizic moderat (sic! – de curând am aflat şi de sintagma „enhanced reality”, care va să zică „realitate amplificată”, care ar fi complementară suprarealismului şi realismului magic). Nu abstract. Mai deloc. „Asta e”, vorbe repetate obsedant în primul poem, „Bufoneriile numărului treisprezece”, splendid text de dragoste, posibil bahluiană.
Mimând „o inimă mică”, poetul face valuri atât cât trebuie: „Nu adevărul e punctul forte al inimii./ Asta e./ Deşi,/ mă tulbură abundenţa de nori/ care compun întunericul din ea./ Viaţa este mereu îmbrăcată în negru./ Asta e./ Deşi,/ viaţa nu poate fi adecvată la femeie./ Femeia nu este o ploaie simbolică, ea are o lacrimă în pântec./ Asta e./ Deşi,/ iarna femeile sînt de zăpadă”.
Poetul are o vârstă de cristal prin care se văd adevărurile, credinţele: „...nu s-au prăbuşit toate cerurile senine./ Şi încă mai cred că dragostea are faţă de om,/ că o umbră lungă înconjoară pământul inutil./ Nu am găsi o dragoste mai tăcută/ şi mai tristă/ decât aceea răpusă de dragostea însăşi./ Asta e./ Deşi,/ în fiecare seară, Îngerul se retrage/ cu iubirea în lumea sa.” (p.10).

**

Scrierea care dă şi titlul cărţii este un soi de decalog pe dos („Ptiu, afară de mine!” sunt vorbele care însoţesc obsedant acest al doilea text din carte. Prima parte ar fi concludentă pentru o exemplificare... mefistotelică: „În fiecare zi, puteţi proslăvi obscuritatea,/ puteţ blasfemia Pasărea/ care iese înfometată din pianină...// Ptiu, afară de mine!// Iubiţi sau ucideţi virtutea şi credinţa!// Ptiu, afară de mine!// Mergeţi prin lume şi cuboaşteţi/ tot ce se poate plânge,/ tot ce poate înălţa peste fruntea lui Dumnezeu,/ atingeţi mierea cu degetul, apoi,/ ascundeţi-vă în faguri,/ exersaţi arta Vicleniei!”
Micro-macro universul din acest supra-text cuprinde Pasărea, pe Dumnezeu, Viclenia, Lumina, gazda Finală, Inima, Arena Oraşului, Înalta Culme Atinsă, Fericirile, un Demon, un EU negru, Mielul, „elemente ontologice” destul de uşor de descifrat, completate anterior (în primul supra-text deja amintit) de un „domn înger”, de o Lună Neagră (ce-ar spune oare nişte Emerson, Lake & Palmer, de-ar citi poezie românească?) şi ulterior de o „pasăre închisă”, o „Pasăre Deschisă”, de „Îngerul de Tavernă”, „Îngerul Hieroglifă”, de o „Inimă de Agheasmă”, un „Înger de lemn”, „Îngerul Atoateştiutor”, „Îngerul Bufon”, „Turlele de Aur”, „Îngerul Trândav”, „Sintaxa”, „Îngerul Scopit”, uf, şi mai sunt, „Privighetoarea mecanică”, „Cimitirul elefanţilor” (O terasă!), Umbra, prietenii umani de care am amintit (care sunt uneori „nori”), „Viaţa de Aur”, „Pisica Neagră”, „Însângerata”, „Adevărul”, un hotel „Existenţial”, Râul Nihil, Viii şi Vieţuirea, Zeul Nuanţelor, Abisul, Dragostea, Fericirea (este, este platonic - măcar parţial - Vasilian Doboş, cu universaliile sale, după cum ar constata un Bertrand Russel prin problemele sale filosofice, de la scrierea cărora, iată, se împlinesc 100 de ani!), Inima Domnului, Bunătatea Domnului (este, dacă vreţi, în continuarea platonismului, augustinian, aceasta apropo de cele două cetăţi), Miezul Luminii, Bariera, Calul de Curse, Avangardele (este scriitor autentic, parcă prea puţin meditizat în afara Iaşului!), Istoria, Dicţionarele, „Puterea şi Slava ţării” – tot atâtea repere pe care se construieşte discursul (textual) al lui V.Doboş, suprapus lumii acesteia ca un fum de carne şi de oase în care rătăcim cu toţii pe străzi, bulevarde şi un cer oglindit în care vezi (dacă te străduieşti) alte străzi, bulevarde şi un alt cer, ca o icoană infinită într-un iconostas infinit, într-un infinit infinit infinit, (dacă înţelegeţi paradoxul neparadoxal), care cuprinde toate cuvintele infinite care tot încearcă să strige lumii care ştie să asculte despre cărţile lumii acesteia ca un fum de hârtie şi de cerneală, cărţi care încearcă să fie (sau nu) indicatoare într-un labirint la fel de infinit ( „off/on, off/on,/ pasărea Închisă, pasărea Deschisă...!/ off/on, off/on,/ pasărea Închisă, Pasărea Deschisă...!/ Inimă de Agheasmă, Întregire de Viaţă...// Şi, deasupra, Îngerul de Lemn/ cu aripile lui scurte...// off/on, off/on,/ pasărea Închisă, pasărea Deschisă...!/ off/on, off/on,/ pasărea Închisă, Pasărea Deschisă...!/ Îndulcită de CantaFabule.../ Amurg roşu pe pleoape în inferioritatea cerului.../ Şi, deasupra, Îngerul Atoateştiutor/ cu aripile lui scurte.../ întors din toalete franţuzeşti,/ întors din toalete muzicale...” ş.a.m.d. (p.20).
Avangardist filocalic, ca să spunem aşa, „ca o pasăre albă pe un ou negru” (citat aproximativ, dintr-o memorie aproape deloc calificată), însoţindu-şi textele cu unele reproduceri ale unor lucrări plastice amintind de lucrările lui Sorin Dumitrescu (cel care l-a ilustrat cândva şi pe Nichita Stănescu, într-un grupaj din revista „Secolul 20”), Vasilian Doboş se dovedeşte a fi un poet religios cu totul aparte, îmbogăţind literatura de acest gen cu o lucrare total non-conformistă. Numai dacă ne gândim la titlul volumului (şi coperta acestuia) şi deja putem zâmbi creştineşte gândindu-ne la un Tom şi la un Jerry pictaţi pe pereţii veunei biserici...
Desigur, ca în multe cărţi de poezie ale veacului, între şi întru versuri sunt inserate întâmplări la care numai câţiva oameni se pot raporta aproape exact... Precum în partea a IV-a a poemului „Daniil Harms priveşte Privighetoarea din Hotelul „Existenţial” şi Terasa „Cimitirul elefanţilor”: „Pe terasa Cimitirul elefanţilor/, sosesc cele două requiem-uri:/ Hristea şi Mănăstireanu./ Ei nu beau. Doar mănîncă, serviţi/ de întîiul bucătar de la Curtea Franţei.” (p.28). Urmează reţeta, lungă ca pofta în post şi „deznodământul” (p.29): „Au mâncat tot, ca doi îngeri pustii, îmbujoraţi,/ cu mînurile şi cerul gurii, încît luceau/ farfuriile la venirea lui Puiu Vasiliu,/ cel ce fredonează mereu din cîntul/ lui Leonard Cohen: A-le-lu-ia,/ Aaa-lee-luuu-ia...”
Superb portretul lui Daniel Corbu de la pagina 31: „Într-un colţ al Terasei se văd, ochi-n ochi,/ Daniel Corbu cu Daniel Corbu,/ interiorul cu exteriorul, rozul cu sumbrul./ Unul vorbeşte celuilalt despre Viaţă,/ celălalt vorbeşte celuilalt despre Moarte,/ că Moartea ar fi Viaţa, ba că nu,/ Viaţa ar fi Moartea, şi că, oricum,/ amîndouă sînt Obscure./ Niciunul nu este maliţios cu celălalt./ Atât despre infinitatea Lor.”
Iaşul literar îşi găseşte – aşadar, şi numai aparent în altă ordine de idei, deoarece citatul care urmează nu se referă nominal la scriitorii numiţi mai sus în pomenitul poem, împărţit în 16 supratexte – o ilustrare de maestru: „Oameni./ Se bucură şi pleacă umbre./ Demoni compromişi. Îngeri compromişi./ În fereastră se tot izbeşte Privighetoarea,/ cu abecedarul dragostei elective./ Şi se neînţelege. Şi trage de-o aţă/ indefinibilă, care nu se rupe./ La naiba!/ Înfige ea, tot înfige, o săgeată fără nuanţe/ într-o inimă fără călăuză./ Zeul Nuanţelor ia masa liniştit,/ în chiar violenţa Abisului, şi spune:/ Cine nu e Pasăre – să nu-şi ţese/ Cuib în zăpada norilor, ori în/ muţenia celor care strălucesc/ să-mpartă mai departe cu Inima!/ Asta e menirea!”
Parodia (înţeleaptă) îşi arată în acest volum recunoştinţa filială faţă de Mama Literatură, dând o lecţie celor 22 de milioane de preşedinţi, diplomaţi, ipocriţi, abatorişti, abstinenţi, lectori, cronicari de carte...
Literatura este totuşi o bucată zdravănă de săpun care-ţi tot alunecă din mâinile Înţelegerii facile... dacă viaţa este o enigmă, în ultimă instanţă metafizică, religioasă... şi literatura, poate, ar trebui să-şi vadă lungul nasului... Iar literatura despre literatură, cu atât mai mult...

**

Şi fiindcă veni vorba de Tom şi Jerry, aţi observat cât de violente sunt aceste desene animate!? Ca viaţa, domnişoară, ca viaţa, tinere domn! Şi probabil Marele Bonom (aşa îi spunea V.Doboş divinului în altă parte) chiar se uită la aceste desene animate...

a.g.secară

Cărţile lui Guy Montag (I): Moartea parafină

Robert Şerban – Moartea parafină, Ed.Cartea Românească, 2010.

Claritate. Primul cuvânt care mă ajută să vorbesc despre cartea lui Robert Şerban. Prima lui carte pentru subsemnatu’, deşi mai are (şi îi mai citisem poeme prin reviste): şi de poezie, dar şi de interviuri, proză, teatru, publicistică, la unele fiind co-autor.
Acuma, zău dacă ştiu de este parafina cauza! Sau „pregătirea”, şlefuirea Poemului care pare a fi întreaga carte, Poem care ar fi putut fi intitulat, ţinând cont de avatarurile romanului, „roman în versuri”, precum făcut-a Puşkin cu al său Evgheni Oneghin.
„Pregătirea” este primul sub-text. Rectific: supra-text. „Sub” este un prefix care nu se potriveşte unei anumite poezii, în cazul de faţă a lui R.Şerban. Cităm, cu ajutorul lui Eugen Ungureanu: ( „scot cuvintele/ din poem/ cu îndârjirea cu care/ bunicul scotea cu securea/ bucăţile de lemn/ dintr-un par/ până când îl ascuţea atât de bine/ încât putea să-l înfigă/ dintr-o lovitură/ între coastele mistreţului/ în burta lupului/ a dihorului// scot din poem/ versuri întregi/ şi/ cuvinte/ unul/ după/ altul/ îl pregătesc/ îi fac/ vârf”). Al doilea supra-text, o bijuterie... narativă (de aceea spuneam ceva despre roman), cu poantă de final. Schiţă demnă de o prozotecă memorabilă, cu tehnică, care va să zică meşteşug: tablou în tablou, reflectare dovedind că viaţa este literatură, dacă raţiunea ori inconştientul n-o încifrează matematic sau quasi-aiuristic, de dragul abstractului: (p.7-8: „Îmi părea săracă” – „îşi făcea cruci/ la fiecare intersecţie/ nu ştiam cum o cheamă/ ieşise la autostop/ şi o luasem/ fiindcă îmi părea săracă// se uita cu coada ochiului/ mă scana de fapt/ fie îi era frică/ fie era curioasă/ aşa că am început să vorbesc/ despre mine// vorbesc foarte bine/ deşi nu mă cunosc defel/ am început cu copilăria/ cu poveştile de prin clăile de fân şi pod/ coteţul păsărilor stiva de lemne/ lanul de porumb ori din mărul ciupercinesc/ mă însufleţeam/ luam mâinile de pe volan/ ca să-i arăt/ cât de mare fusese mreana/ pe care gorică/ o prinsese în apa jiului/ ori cât de lungă săgeata de salcie/ cu care trăgeam după iepurii/ din capul meu de copil// nicio clipă/ nu m-a privit în faţă/ iar la intersecţii/ îşi făcea cruci mărunte/ după vreo şapte ceasuri/ am întrebat-o/ cu jumătate de gură/ încotro merge”).
Copilărie, Adolescenţă (psihologii şi pedagogii de azi consideră că merge până spre 30 de ani!), adolescenţă, mă repet, cu toată pârdalnica de revoluţie (un text este „23 decembrie 1989”), Tinereţe, Maturitate, Paternitate, Bătrâneţea (altora) – toate etapele sunt surprinse în diverse episoade, ca într-o schiţă de bildungsroman..
Încă din copilărie, Omul convieţuieşte cu Moartea. Se joacă cu ea, de-a ea... Omul, de mic, încearcă să fie erou (şi de anti-, şi de para-, şi de meta-roman): (p.9: „la puţin timp după ce samantha făta/ bunica mă punea să aleg unul dintre căţei/ pe care să-l păstrăm/ ceilalţi erau băgaţi într-un sac/ şi duşi la râu ori în zăvoi// câteva zile o tot lungeam/ şi îi spuneam că mi-e foarte greu/ să aleg doar unul/ pentru că toţi sunt la fel de frumoşi/ şi seamănă leit între ei/ o priveam în ochi/ şi o minţeam cu seninătate/ aşa cum se cade să priveşti moartea/ şi să o minţi” – „Fericita zodie a câinelui”).
Precum se observă, este o carte de citat în întregime. Acestea sunt cărţile despre care este greu să scrii. Nu prea se cade la o cronică de carte să citezi întregul tom! Mircea Mihăieş o buchiseşte bine pe coperta a IV-a: „poezia lui R.Şerban relevă un dublu paradox: evocă fără să nostalgizeze şi edifică deconstruind. Forţa ei provine dintr-un amestec de ironie sentimentală şi memorie necruţătoare, explorate cu luciditatea eului pentru care trecutul nu mai există, iar viitorul nu contează”
Supra-text „Lumea premiaţilor” este edificator în acest sens... bănăţeneşte spus.
Firesc. Aproape salingerian, ca-n „De veghe...” ori în „Teddy”. Alte două atribute. Nu cuminte, dar nu obraznic... literar vorbind. „Vreascuri” este un bun exemplu. Şi au fost paginile 14 şi 15: ( „zilele mele/ nu trec una după alta/ ci una prin alta/ ca vreascurile cu care o pasăre/ încearcă să-şi facă un cuib.”).
Şi cititorul a simţit că e bine. Chiar şi în „Inima beznei” (p.16-17), dând apă la moară nebunului care vrea să scrie o apologie a întunericului, de la Rubem Alves plecând (poate şi anti-tolkienian). Citat: „uneori simţi că cineva/ stinge lumina din tine/ şi dispare o dată cu ea/ mult prea repede ca să-i prinzi mâna/ şi să-l afli”.
Luciditate. Alt atribut. Robert Şerban este conştient de zădărnicia cuvintelor şi de frumuseţea înfrângerilor. Moartea, o, da, este un adversar demn al Omului, demn de Om.
Credinţa strămoşească (nu chiar de la Zamolxis, sic!) rar îşi poate găsi o definiţie mai bună ca în „Să mă prezint puţin” (p.20): „vin dintr-o ţară/ în care crucile/ nu fac niciodată/ păianjeni/ la/ subţiori”.
„Teribila baie”, „Un cadou de la altcineva”, „Scanner militar” sunt proze in nuce. Primele două ample, „Teribila...” cu poantă inteligentă (mda, au dreptate unii să vorbească despre „inteligenţă artistică”, „despre cum se poate muri deştept” dar şi despre inteligenţă trebuie să vorbeşti deştept!). Încet, încet, înţelegem empatic şi altă faţetă a poetului: paternitatea. Atât din „Scanner...” cât şi din vag pateticul decent din „Fapta şi lacrimile”, dedicat memoriei lui Nicolae Popa, dar şi din „De unul singur” (p.31): „când stai prea mult timp departe/ de copilul căruia i-ai dat viaţă/ te rogi mai des pentru el/ şi ţi se face mai repede frică pentru tine”.
Dostoievskian, se pronunţă: „Cel rău îl iubeşte pe cel bun” (p.33), părinteşte încercând să explice copilei de ce se mai luptă lumea prin filme ori telejurnale.
Ca unul care a scos atât de multe măruntaie din iepuri încât nu-mi mai vine să mănânc lapin, nu prea văd miezul din pâinea-invocaţie (poate doar atunci când era ger afară şi te puteai duce cu gândul la pâinea abia scoasă din cuptor), orb nevâzând nici strămoşii mei ascunşi „în morţile lor mici”, din ce în ce mai uitate (p.35-36).
Reflecţii asupra istoriei sunt „Femei care s-au dus”, „Oase de nesfărâmat”, pictural „În nici un chip” (p.41: „uneori/ aprindem o lumânare/ cum fac îndrăgostiţii/ când se lasă întunericul/ şi nu-şi mai găsesc/ în nici un chip/ cuvintele”. Quasipresocratic sau hindi, dacă vreţi, fragmentul „Sunt privit” (p.44 – „deodată/ simt că sunt privit/ mă opresc/ mă uit în toate părţile/ chiar şi în sus// o furnică îmi iese/ de sub talpă/ şi îşi continuă/ drumul”). Ultimele sunt de mică întindere dar de impact major pentru fanul de poezie.
Imn sărăciei curate este „Stafia cu buzunare” (p.62), un imn al artistului fotograf este „Developare” (p.74), un imn al pragmatismului şi al condiţiei umane este „În căutarea banilor” (p.72), un imn al strămoşilor şi al mirării de a fi urmaş este „Inima sus” (p.70: „m-am urcat pe casa/ în care tata/ bunicul/ străbunicul/ s-au născut/ şi/ şi-au trăit viaţa// am încălecat-o/ aşa cum încaleci un cal/ dacă ai vreodată norocul/ şi m-am prins cu amândouă mâinile/ de coama acoperişului// mi-am simţit inima sus/ mai sus ca niciodată/ încât a trebuit să-nchid ochii/ ca să nu ţâşnească prin ei/ şi să-mi zboare”.
Robert Şerban zboară prin poemele sale, dând din inima (care înţeapă), ese un şaman care ştie „Locul” (p.77) „unde vântul/ umflă/ plămânii morţilor/ şi apoi/ îi ridică/ la cer”. Zboară şi el, dincolo de „Micile spaime” (p.78), altfel de portret al unei părţi din poporul român şi de acolo, de sus, de la posibila jumătate a unei vieţi, vede şi îi place să creadă că „departe departe departe departe/ măruntă/ ca o jucărioară de-un leu” e propria lui moarte.
Hotărârea poetului de a nu mai scrie despre moarte „niciodată” (p.66) este, desigur, un alint sau o formă de slăbiciune. Moartea oricând şi oricum va scrie „deştept” despre el şi în oglinda literaturii, cât un cer înstelat, poetul se va vedea scriind în continuare, oarecum ca în „Gemenii vitregi” (p.67). Aceleaşi cuvinte, aceleaşi potriveli, acelaşi har, împlinirea dorinţei (de la p.81, supratext intitulat „O dorinţă”: „vreau să scriu/ ca şi cum m-aş naşte/ plin de sânge de bucăţi de piele şi resturi de carne/ cu un ţipăt gros/ prelung/ de barbar lepădat de ai lui/ într-o pădure de statui romane/ ce-l privesc îngreţoşate şi cu dispreţ// vreau să scriu/ cu un tăvălug de cuvinte/ versuri care să iasă din pagini/ şi să se agaţe de pereţi de ferestre de uşi/ ca firele unui păianjen care a prins o insectă uriaşă/ ce tocmai se pregăteşte să-l devoreze/ şi/ înnebunit de frică/ ţese întruna întruna/ până când se topeşte/ în aţele ce se întind – o cămaşă a morţii/ prea mare/ şi/ prea subţire”.
Da. Robert Şerban mi-a trezit dorul de a scrie poezie. Şi curiozitatea de a vedea pe net sau în vreun dicţionar cine a fost sau este Duane Hanson...
Şi, gata, nu mai scriu nici eu despre „Moartea... parafină”! Să nu fie pe undeva o cameră ascunsă care să surprindă un cititor prea absorbit de victima ori călăul său: o carte din care un memorabil căpitan Hook strigă degeaba că nu a împlinit 70 de ani, fiindcă nemuritorii dinNeverland nu au ani şi acolo moartea chiar este în vacanţă şi nu mai caută diplomele nimăniu, la o limonadă explicându-i lui Peter Pan că Moartea este însuşi Omul, de la început şi că restul e doar poezie şi/sau aşteptare. Da, Moartea se uită în oglinjoară şi doar în poveşti de nepovestit morţilor întreabă: „care-i poezia cea mai frumoasă din ţară? Dar cea mai adevărată?”
Deşi viaţa-i pare poetului (probabil uneori) „o vechitură de film rusesc”, tot probabil, cu fetiţa-i Crina împreună, i se poate părea uneori că este o producţie Walt Disney (nu neapărat o vechitură!) în care toţi prietenii (şi cei trecuţi la cele veşnice) se-ntâlnesc şi se joacă de-a gaşca pomenitului Peter Pan. Şi nu vor să se facă mari şi descoperă jucându-se că, totuşi, Moartea-i trecătoare ca toate celea, că Paradisul e al tuturor copiilor care strigă „lăsaţi zeii să vină la noi!”, e al fluturilor politicoşi („Fluture pe masa mea”, p.57), e al tuturor iubitorilor de teatru care nu se plitisesc de replicile lor, indiferent dacă este vorba de o eternă reîntoarcere sau de o aşteptare a unei învieri promise. Da, „uneori/ povestea se potriveşte/ ca o mănuşă/ şi Binelui/ şi Răului” (p.59 – „ca printr-o minune”). Şi „moartea are lumina ei” (p.64).
Acatistul final nu e decât un zâmbet prin care Moartea priveşte plină de speranţă către Dumnezeu. Şi murmură:
Omule
Ce bine că poţi zâmbi
Şi scrie
„ca să mă pot agăţa
De Tine
Din când în când”.

Galaţi – Şerbăneşti, orele 17.15 – 19.00, de Sf.Andrei 2010-12-08

a.g.secară