Ana Blandiana – Patria mea A4, E.Humanitas, 2010.
În urmă cu zece ani, una dintre primele mele cronici de carte, publicată în presa culturală locală, se referea la două cărţi ale Anei Blandiana: „Ghicitul în mulţimi” (carte considerată pe clapeta cărţii la care ne referim acum ca fiind de eseuri, cuprinzând însă şi articole apărute săptămânal o perioadă în cotidianul „România liberă”) şi „Soarele de apoi”, carte de poezie, ambele apărute în anul 2000.
O surprindeam acolo pe autoare predicând rechinilor, înotând fără teamă în mijlocul lor, apărată de câţiva delfini cu aripi de îngeri (acum din ce în ce mai puţini): „într-o lume în care totul e de vină, dar nimeni nu e responsabil; într-o lume în care spunând adevărul pare că minţi şi, dezvinovăţindu-te, pare că te acuzi; într-o lume cu care semăn tot mai puţin şi-n care găsesc tot mai puţini oameni care să-mi semene, eu sunt vinovatul.” Mai observam acolo, în acel text, că, deşi recunoaşte adevărul, nu are curajul de a accepta constant adevărul, mai făcându-şi încă iluzii asupra omenirii (în poemele sale)...
După zece ani, în nişte „poeme noi” (după cum este subintitulat volumul de la Humanitas, într-o interesantă concepţie grafică), „lipsa de speranţă” (o sintagmă nefericită, banalizată, căreia trebuie musai să i se găsească un înlocuitor deoarece nu surprinde întreaga complexitate a sentimentului) din volumul de eseuri din 2000 se reflectă ameţitor (câteodată, deoarece mai sunt şi poeme în care candoarea marcă înregistrată mai învinge lehamitea pe care autoarea a reuşit să o îmbrace pentru carnaval)... Acum, Ana Blandiana pare a accepta crudul adevăr...
Dar ce ar rămâne după o primă lectură, din pura plăcere a cititului, cu acel sentiment al hotărârii ultimei ţigări (înaintea execuţiei cronicarului de carte)?
O quasidefiniţie a credinţei („...credinţa – Asemenea rândunelelor/ care pătrund sub cupolă/ Zburătăcite de clopote -/ Se roteşte speriată,/ Se loveşte de pereţii pictaţi,/ De Pantocrator,/ Coboară/ Şi se aşază cuminte în frescă.” –p.5), observarea unui handicap al credinţei într-un poem ce aduce gingaşă completare la angelologia lui Andrei Pleşu: „Ce greu e să mângâi un înger pe aripi!/ Oricât de apropiat, el se fereşte de-atingere/ De teamă că ai putea să-l prinzi,/ Se roteşte, revine, fâlfâie abia auzit,/ E singurul sunet de care-i în stare./ Ei, îngerii, nu ştiu vorbi, / (...)/ Mesajul lor mut e prezenţa./ (...)/ Speriaţi de intimitate,/ Protectori, dar nu familiari,/ Lăsând mereu o distanţă prin care/ Cuvintele mele se târâie ca să-i ajungă,/ Fără să ştie dacă/ Nu sunt prea slabe să le-atingă auzul./ Ce handicap al credinţei:/ Să nu ştii dacă eşti auzit, nici dacă auzi/ Şi din toate simţurile să rămână doar visul tactil/ De-a mângâia, fără să-l sperii, un înger pe aripi...” (p.7).
Apoi un psalm de murmurat când vezi documentare cu animale (ce nu au mila în gene) pe Discovery, National Geographic ori Animal Planet, un psalm revoltat ca la Arghezi (cu finalul „Mai nevinovată, dar nu nevinovată,/ Totuşi mai nevinovată decât tine,/ Autorul acestei perfecţiuni fără milă,/ Care ai hotărât totul/ Şi apoi m-ai învăţat să întorc şi celălalt obraz” –p.11. La pagina 83 mai avem o „Rugăciune” complemenatră, la fel de blând revoltată, delimitând asemănarea dintre Fiu şi Tată, creştineşte...
Mai avem o „Clepsidră” care relevă: „Visul opririi/ Din drumul spre moarte/ Seamănă morţii” (p.13), o întrebare asupra stăpânului „morii în care / Moartea nu-i decât o biată manipulare?” (p.17), sentimentul conştiinţei de a fi pradă (chiar şi în rugăciune), o cosmologie-n „Aglomeraţie” (p.23), o viziune a Bisericilor închise, un final de „Exorcizare” (p.31, strofa 2: „Mă supun ierbii/ care mă salvează/ De neliniştea care sunt eu însămi,/ Lăsându-mi numai tălpile goale în roua/ Prin care tu urci în mine,/ Înlocuindu-mă.”), un Zeu care-nvaţă mersul „pe role”, o silabisabilă inapetenţă la vremurile crude (noi, prea noi, prea ca într-un infern postmodern, cu drăcuşori citând de-a valma din ode şi rugăciuni ratate), parcă din ce în ce mai sălbatice, înlocuind ororile închisorilor şi regimului comuniste (par exemple) cu ororile lăcomiei (de lux, de viaţă în orice condiţii, de a fi altcineva, de ce mai vreţi dumneavoastră), un înger prăbuşindu-se (p.37), fagurii oameni „din care mierea eternităţii/ S-a scurs”, nişte „hale ieşite din uz/ În care se citesc poezii fără noimă”.
Ce-ai mai nota în fuga primei lecturi? Despre stela funerară a unui copil mort de 2000 de ani? Uimirile, uitările, regăsirile de sens? Luciditatea faptului că de cele mai multe ori nu ştim cum este să fim buni sau vii, „Aşa cum/ Seminţele de piatră ale nisipului/ Nu ştiu ce-nseamnă a rodi”? (p.63). Apoi iarăşi Credinţa care „mută muntele Olimp” (p.67, în continuarea beletristicului act de sincretism religios, despre care aminteam şi în anul 2001), preanumeroasele „Clone ale Sfântului Duh” de la p.77, porumbei despre care ştim de la Picasso, parcă, şi de la naturalişti că nu sunt deloc blânzi când este vorba de dispute teritoriale...
În anul 2000, în „Soarele de apoi”, scria „E totul grav şi înţelegem totul” şi mie mi s-a părut că acolo erau obsedante raportul parte-întreg şi luptele dintre apărătoarea candorii şi copilăriei şi acel Tot grav, conflictul dintre credinţă şi îndoială, concluzionând, nu ştiu cât de adevărat, că Blandiana a reuşit, chiar şi după un deceniu al cutremurelor sociale, să-şi apere libertatea de a se copilări şi de a fi lucidă...
După încă zece ani, copilăria e undeva departe aproape, la frontiera de stat dintre o patrie A4 (căreia vrem să-i recunoaştem, noi, ceilalţi protejaţi de alte şi alte patrii A4, cât mai degrabă o independenţă frumoasă) şi o formă de organizare statală de o nimicnicie criminală, vameşii (vremurilor) exersându-şi semnătura pe oasele ei fragile (ale copilăriei) precum în „Colonia penitenciară” a lui Kafka (sau, dacă vreţi, scenariul lui Lucian Pintilie)...
Dar de ce o „patrie A4”??? O patrie a unei nelinişti... de cameră: „Aici este patria neliniştii,/ Gata să se răzgândească/ Din clipă în clipă/ Şi, totuşi, nerenunţând să aştepte/ Ceva nedefinit./ Aici este patria,/ Între pereţii aceştia/ La câţiva metri unul de altul,/ Şi nici măcar în spaţiul întreg dintre ei,/ Ci doar pe masa cu hârtii şi creioane/ gata să se ridice singure şi să scrie,/ Schelete brusc animate ale unor condeie mai vechi/ Nefolosite de mult, cu pasta uscată,/ Lunecând pe hârtie frenetic/ Fără să lase vreo urmă.../ Aici este patria neliniştii:/ Voi reuşi vreodată/ Să descifrez urmele care nu se văd,/ Dar eu ştiu că există şi aşteaptă/ Să le trec pe curat/ În patria mea A4?” (p.145).
Deoarece în patria reală vânătorii cu care autoarea a stat la masă (p.9) au devenit asemenea naziştilor, punând în practică un fascism de sorginte economică, un regim de exterminare şi de apartheid umilitor, un carnaval social (şi metafizico-religios – aici, la p.15, poate revolta mă face să exagerez, poate nu este vorba decât despre nişte efemeride necunoscute: „Se colorează ca să se ascunză/ Şi sub acest strălucitor travesti/ Trece din frunză în frunză,/ Le convinge că zborul nu doare,/ Că e doar o experienţă minunată,/ Apoi le desprinde uşor,/ Libere pentru prima dată,/ Fascinate de întâmplare,/ Ca şi cum n-ar muri./ Dar mor./ Iar el, cel ce le travestise/ Ca să le omoare,/ Rămâne singur şi colorat ca o paiaţă/ În lumea deodată mai mare/ Între catedrală şi piaţă,/ Singur şi fără să ştie muri,/ Deşi ştie să zboare.”
De ce o patrie A4? Pentru că în lumea reală a românilor este „un bocet fără odihnă, care nu se opreşte” al îngerului acela, acela al poporului român, despre care scris-a şi Andrei Pleşu. Este o luptă oarbă pentru putere (uneori, „Prostia sinucigaşă” câştigă, p.43) , o „linişte peste atâtea înfrângeri”, iar Ana Blandiana exprimă altfel înţelegerea gloatei, „mulţimile” care sunt, totuşi, pustiuri... Cum spuneam, acum se observă o evoluţie dinspre eseu spre poem a percepţiei mulţimii de către scriitor: la pagina 69 aflăm, chiar dacă nu chiar precum în cazul lui Ebenezer Scrooge, că „sunt ani de când cred/ Că marea nenorocire a oamenilor/ este că sunt prea mulţi pe pământ.”
Ana Blandiana din multe dintre poemele „patriei sale” pare un personaj uitat de către un Cormac McCarthy în afara cărţii sale „The Road”, care, pentru necunoscători, înfăţişează o lume post-apocaliptică...
Ana Blandiana dă impresia unui personaj prins în capcana chihlimbarului literar: poemul „Chihlimbar” este, poate, exemplar pentru întregul volum, sinteză a acestuia, cu menţiunea că doar se încearcă uitarea lumii: „Uitând de lume şi uitând de mine,/ Simt cum singurătatea mă umple ca o miere/ Curgând în vasul ce i se cuvine/ Pentru c-o soarbe şi o cere.// Sacri sunt fagurii din care curge/ Aurul ei pe viaţa-mi de apoi,/ Când limpedea-ţi pedeapsă, Demiurge,/ Mă-nfăşoară-n dulcele noroi.// Dar voluptate-i chinul, nu calvar/ Şi îmi aduc de mine-aminte/ ca de o gâză prinsă-n chihlimbar,/ În cripta luminoasă de cuvinte.” (p.47).
Din propria legendă (quasisolipsistă, doar la p.49) îşi vede semenii cum se varsă „sălbateci şi singuri,/ Înapoi în umeda grotă-a instinctelor.”
Parcă mai mult ca niciodată poetul înţelege că scrierea sa nu e decât o rugăciune, uneori ascultată, altădată nu, o contribuţie a laicului la neîntrerupta rugăciune a tuturor călugărilor din lumea aceasta. Şi poate şi din cealaltă... De aceea, biografic („Biografie” se intitulează ultimul poem menţionat), poate murmura: „Nu mai am dreptul să mă opresc” (p.49). Va scrie, va scrie, „vie şi mândră”, la hotarul dintre fiinţă şi taină (poate doar a Neantului „Neînstare să devină silabă”, p.55), va continua să-i placă să se joace cu copiii. „Şi totuşi, îmi place să mă joc cu copiii,/ Cu plăcerea ambiguă,/ Aproape perversă,/ Pe care trebuie să o aibă cei ce îngrijesc/ Pui de lei sau de tigri/ ca şi cum ar fi nişte pui de pisici,/ Uitând că va veni un moment când/ Jocul va trebui să înceteze,/ Un moment pe care-l amână mereu/ ca într-o ruletă rusească.// Mă joc cu copiii care vor deveni adulţi/ Încercând să amân clipa/ Când le va face plăcere să mă sfâşie,/ Devenind adulţi,/ Tot mai adulţi,/ Tot mai mulţi,/ Mult prea mulţi,/ În timp ce eu rămân singură în copilărie.” (p.69).
Iată un semn clar al înstrăinării poetului, a pierderii încrederii acestuia în oameni şi în porţile eternităţii, după cum se citeşte la p.73 şi la 107: „Dacă din şapte-n şapte ani/ Nimic din mine nu mai e eu însămi,/ De ce să mă mai mir că sunt străină?/ Firească e alienarea,/ Când tot ce-i nou/ Mă uită şi mă şterge/ Cum şterge urmele pe plajă marea.”
Este o lume din care înţelege din ce în ce mai puţin ( este un fel de a spune că eşti revoltat; la p.79 scrie că înţelege „atât de puţin”), declarând aceasta cu iubire de înţelepciune... Arzând(u-se pe sine) precum stelele de care răspunde (un) Serafim (p.85): „Fără cenuşă,/ Fără fum,/ Fără sens...” Cel puţin aparent.
Scara Anei Blandiana este, iată, una a îndoielii: „...Iartă-mă pentru că, neputincioasă,/ Cuprinsă de furie,/ Mă prefac că te văd/ Şi încerc să mă mint,/ Inventându-te/ În loc să te găsesc./ Iartă-mă pentru profanarea/ Pe care mă sui ca pe-o scară,/ Pedepseşte-mă,/ Smulge-mi-o de sub picioare,/ Ca să rămân suspendată/ În nebunia/ De care să nu mă mai pot îndoi” (p.95).
Desigur, credinţa se va reaprinde mereu din „sâmburele de întuneric” (p.113), şi (din) Tăcerea infinită va putea fi mereu scrisă Tăcerea Tăcerii „Din care toate curg/ Cum curge sângele din rană” (p.129).
Şi, încet, încet, scriitorul capătă curajul de a întreba, mitologică întrebare!, cum „misterele s-au înlocuit unele pe altele” (p.133).
Uneori, dorinţa (despre care David Lynch, regizorul, scrie că este momeala care atrage ideile: „Frumos este că, atunci când prinzi un peşte pe care-l iubeşti, chiar dacă e mic – un fragment dintr-o idee -, acel peşte îi va atrage şi pe alţii, care se vor agăţa de el. Apoi, te afli pe calea cea bună. În curând, vor apărea din ce în ce mai multe fragmente, şi totul iese la suprafaţă. Dar începutul se face cu dorinţa.”) poate, într-adevăr, să o mai provoace pe Ana Blandiana, dincolo de luciditate: „Aş vrea să fiu o insulă/ Pe care să o viseze cei ce vor să rămână singuri,/ pe care să o vadă în halucinaţii naufragiaţii,/ O insulă pe care valurile să o îmbrăţişeze ritmic,/ Părăsind-o şi răzgâind-se fără încetare.// Câteva palje, câţiva arbori, un promontoriu,/ Sumară definiţie a singurătăţii/ pentru toţi ceilalţi/ Cărora nu le trece prin minte/ Că o insulă este întotdeauna vârful unui munte/ Cu poalele populate de miriade de fiinţe/ Pe fundul oceanului.” (p.135 – poemul „Insulă”: într-adevăr, vorba lui Dan Cristea , un „poem simplu şi fără mari pretenţii”, de parcă un mare poet ar avea vreo pretenţie!).
Epitaful de la „O continuă pierdere” (p.137) poate fi sculptat pe porţile oricărei catedrale a neamurilor: „Nu e greu să pierzi,/ De fapt înălţarea nu e/ decât o continuă pierdere,/ Lestul obiectelor şi fiinţelor căzute/ Te ajută să urci,/ Te propulsează în haos,/ Acolo unde singurătatea/ Devine materie primă/ Pentru demult visate palate/ pe care nu mai are cine să le locuiască” (p.137 – „O continuă pierdere”).
Teribile sunt şi „Paralele” (p.139): „Fără speranţa trezirii,/ Suntem închişi în propriul somn/ ca într-o capsulă etanşă/ În care visează fiecare un alt vis/ Despre care nu se îndoieşte că este realitatea.// Soldaţi adormiţi, înarmaţi până-n dinţi,/ Înaintează îngreunaţi de căşti,/ Gamele, pături, efecte,/ Unelte cu care ucid – fără să-i trezească -/ Pe alţi soldaţi adormiţi într-un somn paralel./ În timp ce istorici cataleptici/ Scriu cronici/ În propriul coşmar despre toate acestea,/ Iar poeţii visează că se trezesc şi descoperă/ Cum realitatea e în altă parte.” Să fie necesară uneori o viaţă întreagă pentru o clipă de luciditate apocaliptică?
Frumuseţea cărţilor care rămân ca nişte copii orfani, ori, dacă vreţi, ca nişte stele pe cerul nopţii, poate fi un răspuns...
Bref, abia mai respirând în valul binemeritat de cronici la noua carte a Anei Blandiana, aceasta ne-a convins din nou că scriitorul, pe lângă faptul că trebuie să fie o conştiinţă-martor, pe cât posibil, este şi un suflet-frate/soră, lângă care te simţi mereu „acasă”.
Acasă A4, confort metafizic!
a.g.secară
Note:
Fragment dintr-unul dintre articolele din Ghicitul în mulţimi.
Într-un interviu realizat de către Diana Corcan, publicat în primul număr al revistei „Obiectiv Cultural” (p.2-3), din decembrie 2010, referindu-se la o anumită parte a societăţii româneşti, anume „învinşii” Sistemului de tranziţie, Ana Blandiana declară următoarele: „Ei au fost cei care s-au strâns în Piaţa Universităţii şi au fost vânaţi de „mineri”, ei au fost membrii Alianţei Civice, strânşi – împotriva tuturor suspiciunilor şi a tuturor dezbinărilor societăţii româneşti din comunism şi din post-comunism – sub devizele „Nu putem reuşi decât împreună” şi „Solidaritatea este superlativul libertăţii”; ei sunt cei cărora li s-a datorat alternanţa la putere din 1996, fără de care nu s-ar fi putut pune problema integrării euro-atlantice. Ei sunt cei obosiţi şi deprimaţi de faptul că, în pofida paşilor făcuţi, totul trebuie să băltească în corupţie, în vulgaritate şi în indiferenţă. (...) În spatele predestinării nu se află nici Dumnezeu, nici Diavolul, ci setea de putere, trăgându-şi forţa din vechile structuri totalitare care acoperă ţara şi pun frână tuturor reformelor care le-ar deranja interesele. (...) Este vorba de interese strict personale – legate între ele prin legături de tip mafiot şi prin tradiţii de tip securistic – opuse intereselor naţionale şi chiar intereselor partidelor în numele cărora ne conduc. „Istoria cu încetinitorul”, pe care o trăim, provine din confruntarea între forţa acestor interese şi forţa sensului de înaintare a istoriei, pe care o frânează înaintând în contrasens.” Oricum, după experienţa implicării în lupta împotriva celor care iubesc puterea, este bine că a mai putut scrie poezie!
David Lynch – Cum să prinzi peştele cel mare. Meditaţie, conştientizare şi creativitate, Ed.Humanitas, Biblioteca de film, Bucureşti, 2007, p.31, trad. de Cătălin Mesaru.
Dan Cristea – „Patria singulară a scriiturii”, în „Luceafărul de dimineaţă”, nr.4/2011, p.3.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu